Cuvânt de călăuză la cartea Sf. Grigorie Sinaitul
Mulţi, citind cartea Sfântului Grigorie Sinaitul şi neavând cercarea lucrării minţii, greşesc în înţelegerea cea dreaptă a ei, socotind că această lucrare a fost proprie numai bărbaţilor sfinţi şi fără de patimă. De aceea, ţinându-se de obiceiul de acum, adică numai de citirea şi cântarea psalmilor, a troparelor şi a canoanelor, săvârşesc numai rugăciunea cea din afară. Ei nu înţeleg că acest fel de rugăciune cântată ne-au dat-o Părinţii numai până la o vreme, pentru neputinţa şi pruncia minţii noastre. Aceasta, pentru ca deprinzându-ne prin citire şi cântare, să urcăm la treapta lucrării celei cu mintea, nu să petrecem până la sfârşit în aceasta. Căci ce este mai copilăresc lucru decât aceasta? Pentru că citind şi cântând numai cu buzele rugăciunea cea din afară, rămânem la o părere bucuroasă de noi înşine, socotind că facem lucru mare şi mângâindu-ne numai cu cât facem, iar prin aceasta hrănim pe fariseul dinăuntru.
Dar Sfinţii Părinţi luându-ne de la aceste neputinţe ale prunciei noastre, ca pe nişte prunci de la sânul celei ce ne hrăneşte cu lapte, ne arată treapta coborâtă a acestei lucrări, asemănând cântarea cu glas, cu graiul păgânilor. Căci zice acest sfânt: Cântarea noastră se cade a fi îngerească, după cum ne este şi vieţuirea, iar nu trupească sau, să zic, păgânească. Căci cântarea cu glas şi cu strigare a fost dată pentru lenevirea şi pentru nedestoinicia noastră, ca să ne ridice la rugăciunea adevărată. Iar roada cântării din afară a arătat-o Sfântul Simeon Cuvântătorul de Dumnezeu în chipul rugăciunii însoţite de a doua luare aminte.
El zice: A doua luare aminte este aceasta: când mintea se strânge din cele cunoscute cu simţurile şi păzeşte simţurile de cele din afară, adunându-se în gândurile ei, umblă în acestea în chip deşert, uitând de cele din afară, căci uneori îşi cercetează gândurile, alteori dă atenţie cererilor ce le rosteşte către Dumnezeu, şi uneori trage spre sine gândurile robite de demoni, alteori, cuprinsă de vreo patimă, începe iarăşi să revină cu silire la sine. Şi nu-i este cu putinţă celui ce luptă noaptea, care aude glasurile duşmanilor şi primeşte rănile de la ei, dar nu poate vedea limpede cine sunt ei, de unde vin, cum lovesc şi pentru ce, pentru că întunericul pricinuieşte minţii această neputinţă. Cel ce se luptă astfel, nu va putea scăpa să fie zdrobit de cei de alt neam. Osteneala o suportă, dar de plată este păgubit. Ba e furat şi de slava deşartă, ca unul ce se socoteşte că e cu luare aminte; şi e biruit şi batjocorit de ea. Pe lângă aceea mai şi dispreţuieşte pe alţii, ca pe unii ce nu sunt ca el şi se dă pe sine păstor oilor, asemănându-se orbului care făgăduieşte să povăţuiască pe orbi. (Simeon Noul Teolog)
Cum putem păzi mintea? Urmând-o în simţirea celor din afară, sau adunând-o din ele, care o risipesc prin ele, când caută spre lucrurile supuse simţurilor? Văzul privind cele frumoase, sau necuvenite, auzul auzind cele netede sau colţuroase, mirosul mirosind cele bine sau rău mirositoare, gustând cele dulci sau amare, pipăitul pipăind cele moi sau tari, pornesc şi aleargă după ele ca după frunzele purtate de vânt, iar mintea, amestecându-se cu ele, cugetă la lucrările lor. Este cu putinţă a scăpa astfel de gândurile cele de-a dreapta, sau de-a stânga? Nicidecum şi niciodată. Deci dacă simţurile din afară nu pot opri mintea de la gânduri, trebuie ca mintea să fugă din simţuri în vremea rugăciunii, înăuntru în inimă, şi să stea acolo surdă şi mută la toate gândurile. Căci de se goleşte cineva numai de vedere, de auzire şi de vorbire, dobândeşte oarecare linişte de patimi şi de gândurile rele. Dar cu mult mai mult se va îndulci de odihna de gândurile rele şi va gusta bucuria cea duhovnicească, care se pricinuieşte prin rugăciunea minţii şi prin luarea aminte, când depărta mintea şi de la cele cinci simţuri din afară şi o va încuia în cămara cea dinăuntru şi firească, sau în pustie. Căci precum sabia cea cu două tăişuri, oriîncotro o vei întoarce, taie cu ascuţişul ei cele ce se nimeresc în preajma ei, tot aşa lucrează şi rugăciunea lui Iisus: uneori fiind întoarsă spre gândurile cele rele şi spre patimi, alteori spre păcat, spre aducerea aminte şi de moarte şi de muncile cele veşnice.
Iar de va voi cineva, fără această rugăciune, numai cu rugăciunea cea cântată şi cu simţurile cele din afară, să surpe atacurile vrăjmaşilor şi să se împotrivească oricărei patimi, sau gând viclean, acela va fi biruit degrabă şi de multe ori. Căci diavolul, aici îl biruieşte pe cel ce i se împotriveşte, aici se supune, făcându-se că e biruit de împotrivirea aceluia. Prin aceasta îşi bate joc de el, făcându-l să se socotească păstor oilor şi învăţător.
Cunoscând aceasta, Sfântul Isihie zice: Nu poate mintea noastră să biruiască prin sine singură nălucirile diavoleşti. Să nu deznădăjduiască niciodată că va putea face aceasta, căci vrăjmaşii sunt foarte vicleni şi se prefac a se supune. Şi aşa te împiedică cu slava cea deşartă, dar nu suportă nici un ceas să se împotrivească chemării lui Iisus Hristos. (Isihie Sinaitul)
Vezi să nu te asemenea lui Israil celui de demult, ca să fie dat vrăjmaşilor celor gândiţi cu mintea. Că acela fiind izbăvit de egipteni prin Dumnezeul tuturor, şi-a născocit sieşi, ca ajutor, idol de lut. Iar prin idol de lut să înţelegi mintea noastră cea neputincioasă, care când cheamă pe Iisus Hristos împotriva duhurilor viclene, uşor le izgoneşte şi cu ştiinţă măiastră biruieşte atacurile nevăzute ale vrăjmaşului. Dar când se bizuieşte pe sine însăşi, fără socoteală, se sfarmă ca lăstunul ce se rostogoleşte. (Isihie Sinaitul)
Ajunge aceasta pentru a cunoaşte puterea şi măsura lucrării minţii şi a lucrării celei din afară, adică a rugăciunii şi a cântării din afară. Dar să nu socoteşti cititorule, că luându-ne pe noi Sfinţii Părinţi de la multa cântare din afară şi poruncindu-ne să ne deprindem cu lucrarea minţii, nesocotesc psalmii şi canoanele (troparele). Să nu fie aceasta, căci acestea sunt date de la Duhul Sfânt Sfintei Biserici, întru care se săvârşeşte toată lucrarea de sfinţire prin hirotonie şi toată taina iconomiei lui Dumnezeu Cuvântul până la a doua venire a Lui, în care se cuprinde şi învierea noastră. Şi nu este ceva omenesc în rânduiala bisericească, ci toate sunt ale darului lui Dumnezeu, neprimind nici un adaos de la vrednicia noastră şi nici o împuţinare pentru păcatele noastre.
Dar cuvântul nostru nu se ocupă cu rânduielile Bisericii, ci cu pravila şi vieţuirea cea deosebită a fiecărui călugăr, care prin silinţă şi prin dreptatea inimii s-a deprins a dobândi harul Sfântului Duh, şi nu prin simplele cuvinte ale Psalmilor (fără luare aminte), cântate numai cu buzele şi cu limba. Căci zice Apostolul: ''Voiesc a zice cinci cuvinte cu mintea mea, decât zeci de mii cu limba''. Deci se cade, mai întâi, a ne curăţa mintea şi inima cu cinci cuvinte de acest fel, zicând întru adâncul inimii: Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă, şi aşa a ne urca la cântarea înţelegătoare. Deoarece tot cel începător şi încă pătimaş poate săvârşi cu înţelegere această rugăciune întru păzirea inimii. Iar cântarea nicidecum nu o poate, până ce nu va curăţa, mai întâi, mintea cu această rugăciune. Pentru aceasta Sfântul Grigorie Sinaitul, cercând cu de-amănuntul şi cercetând vieţile, scrierile şi experienţa duhovnicească a tuturor Sfinţilor mai mult decât toţi, prin Duhul Sfânt ce locuia el, cere să se pună toată silinţa pentru rugăciune, iar Sfântul Simeon, Arhiepiscopul Salonicului, având acelaşi Duh şi dar, porunceşte arhiereilor, preoţilor, călugărilor şi tuturor mirenilor şi-i sfătuieşte să zică şi să unească cu răsuflarea în toată vremea şi în tot ceasul această sfinţită rugăciune. El zice împreună cu Apostolul: ''Nu este altă armă mai tare nici în cer, nici pe pământ ca numele lui Iisus Hristos''.
Să ştii şi aceasta, cel ce râvneşti această sfinţită lucrare a minţii, că nu numai în pustie, sau în singurătatea sihăstrească au fost învăţători şi cei mai mulţi săvârşitori ai acestei sfinţite lucrări. Ci mai mult în marile lavrele, care se aflau în mijlocul oraşelor. E de mirare cum sfinţitul patriarh Fotie, fiind ridicat la patriarhie din dregătoria boierească şi nefiind călugăr, s-a deprins cu această treaptă a lucrării minţii, şi atâta a sporit încât faţa lui strălucea ca a lui Moise, din darul Sfântului Duh ce se afla în el, zice Simeon Tesaloniceanul. El mărturiseşte că acela a alcătuit şi o carte despre această lucrare a minţii, cu toată înţelepciunea filosofică. Mai zice că şi Sfinţii patriarhi ai Constantinopolului Ioan Gură de Aur şi Ignatie şi Calist au scris cărţi despre această lucrare. Oare nu-ţi ajung acestea, o, iubitorule de Hristos cititor, ca lepădând toată îndoiala, să începi să deprinzi cu luare aminte a minţii? De vei zice. Nu sunt în viaţa singuratică, ce folos vei avea? Doar Sfântul patriarh Calist s-a deprins cu lucrarea minţii în Lavra cea mare a Athosului, slujind la bucătărie. Iar de te îndoieşti pe motiv că nu eşti în pustie adâncă, a doua pildă a atenţiei inimii îţi este Sfântul episcop Fotie. Şi iarăşi, de te vei lenevi în trezvia inimii pe motiv de ascultare, spunând că ai de împlinit oareşce lucrări, te vei face de râs, căci nici pustia, nici viaţa singuratică nu duce atâta spre sporire această lucrare, ca ascultarea cu înţelegerea, zice Sfântul Grigorie Sinaitul.
De te temi din partea din dreapta (de păcatul prisosirii virtuţii), pe motiv că nu ai învăţător, în privinţa aceasta însuşi Domnul îţi porunceşte să înveţi din Scriptură, zicând: ''Cercetaţi Scripturile şi într-însele veţi avea viaţa veşnică''. Iar de te tragi la stânga, tulburându-te că nu ai loc de tăcere, şi întru aceasta te întăreşte Sfântul Petru Damaschin zicând: Acesta este începutul mântuirii omului, să-şi lase voia şi înţelegerea sa şi să-şi facă proprie voia şi înţelegerea lui Dumnezeu. Atunci nu se va afla în toată zidirea lucru, început sau loc care să-l poată împiedica. (Petru Damaschin)
De te împiedici şi mai mult, aflând pricini spre aceasta în multe cuvinte ale Sfântului Grigorie Sinaitul, care zice multe despre înşelăciunea ce se iveşte în această lucrare, însuşi acest Sfânt te îndreptează zicând: Nu se cade să ne temem sau să ne îndoim a chema pe Dumnezeu, căci chiar dacă s-au abătut vreunii, fiind vătămaţi la minte, înţelege că au pătimit această pricină că au voit să lucreze după voia lor şi din înălţarea cugetului. Căci cel ce caută pe Dumnezeu cu supunere, cu întrebare şi cu smerită cugetare, nicicând nu se va vătăma, din harul lui Hristos, care voieşte ''ca tot omul să se mântuiască''. Cel ce vieţuieşte drept şi fără prihană, ferindu-se de plăcerea sa şi de înălţarea minţii, de s-ar ridica toate taberele drăceşti asupra lui şi mii de ispite, va rămâne nevătămat, au zis Părinţii, dar cel ce umblă după rânduiala proprie şi după părerea sa, lesne cade în înşelăciune. Iar de se poticneşte careva de piatra scrierii (descrierii înşelăciunilor), spre oprirea lucrării minţii, acesta să ştie că întoarce cele de sus în jos şi cele de jos în sus. Acestea nu spre oprirea lucrării au fost lăsate, ci ca să ne ferească de înşelăciune. Sfinţii Părinţi ne arată pricinile prin care ne vine înşelăciunea, de aceea Sfântul Grigorie Sinaitul porunceşte să nu se teamă, nici să se îndoiască cei ce se deprind cu rugăciunea. El ne înfăţişează două pricini ale înşelăciunii: lucrarea după rânduiala proprie şi înălţarea cugetării. (Grigorie Sinaitul)
Voind Sfinţii Părinţi să rămânem nevinovaţi de acestea, ne poruncesc să cercetăm sfintele scrieri ca să ne îndreptăm prin ele. Zice în această privinţă Sfântul Petru Damaschin:Să aibă împreună vieţuitor un frate bun sfătuitor, iar de se poate afla stareţ bun cu cuvântul şi cu lucrul, după chipul Sfinţilor Părinţi, cunoscând bine scrierile Părinţilor, apoi în chip deosebit se cade a primi în tăcere sfătuirea duhovnicească din învăţăturile şi îndrumările Sfinţilor Părinţi şi a căuta în ele răspuns pentru tot lucrul şi fapta cea bună. (Petru Damaschin)
Deci se cade ca şi noi, citind scrierile, să păzim această măsură şi această rânduială şi să nu ocolim învăţătura şi îndrumarea acestora, cum fac aceia care, având cercarea lucrării minţii şi socotindu-se a judeca drept, se înfăţişează sau, mai bine zis, se dau pe ei înşişi ca ştiind ce fac, chiar când se depărtează cu trei motive de deprinderea acestei sfinţite lucrări.
Cel dintâi e că lasă această lucrare numai sfinţilor bărbaţi fără patimă, socotind că numai acestora li se potriveşte ea, nu şi celor pătimaşi. Cel de-al doilea e împuţinarea aproape totală a învăţătorilor în acest fel de vieţuire, sau cale. Iar cel de-al treilea e înşelăciunea care se iveşte chiar în această lucrare. Motivul cel dintâi al acestora este nefolositor şi nedrept căci încă treapta cea dintâi a călugărilor începători este datoare să împuţineze patimile prin trezvia minţii şi paza inimii, care este rugăciunea minţii ce se cuvine celor făptuitori. Cel de-al doilea este lipsit de judecată şi de îndreptăţire, căci precum s-a spus mai sus, în locul învăţătorului avem scrierile ca învăţător, când nu se află învăţător. Iar cel de-al treilea este cel prin care cineva se face pe sine însuşi piedică sieşi, căci citind anume cu gând de a se înşela, se împiedică el însuşi în scrieri înţelegându-le strâmb. Pentru că, în loc de a primi scrierile spre păzirea sa şi spre cunoaşterea înşelăciunii, le află şi le primeşte ca pricină a fugii de lucrare a minţii. E ca şi cum cineva dintre mai marii ostaşilor, fiind înştiinţat că duşmanul lui îi pândeşte calea vrând să-l biruiască cu înşelăciune, aşteptându-l pe ascuns, neputând face cu el război la arătare, el ca un nepriceput, în loc de a descoperi acestea şi de a da pe faţă pândirea acestuia ca să-l biruiască, se înfricoşează şi fuge făcându-se de ocară între oameni, dar mai vârtos înaintea împăratului său şi a sfetnicilor lui.
De te temi de acest fel de lucrare şi deprindere numai din firea şi prostia inimii tale, cu mult mai vârtos mă tem şi eu pentru tine. Căci nu trebuie să te fereşti să mergi în pădure din pricina unor basme prosteşti, sau din teama de lup, pentru că numai de Dumnezeu trebuie să te temi, nu să fugi de frică, sau să te lepezi de El. Cu adevărat această lucrare cere frică şi cutremur, zdrobirea inimii şi smerenie şi multă cercetare a sfintelor scrieri, dar nu fugă şi lepădare, nici îndrăzneală, nici lucrare după plăcerea proprie. Căci zice Petru Damaschin: Cel îndrăzneţ şi nebăgător de seamă, vrând mai mult decât este vrednic şi decât e în stare, aleargă cu trufie spre ceea ce voieşte vrând să ajungă înainte de vreme De-şi închipuie cineva că va ajunge uşor la cele înalte, şi-a agonisit poftire diavolească, iar nu adevărul, căci pe acesta lesne îl vânează diavolul cu cursele sale, ca pe o slugă a lui. (Petru Damaschin)
Şi de ce să râvnim sporirea neîncetată a minţii în rugăciunea de care de abia se învredniceşte unul din zece mii, cum zice Sfântul Isaac? Destul ne este nouă păcătoşilor şi neputincioşilor, să cunoaştem măcar umbra liniştii minţii, care este rugăciunea cea lucrătoare a minţii, cu care izgonesc din inimă adăugirile vrăjmaşului şi gândurile cele rele şi care este a călugărilor începători şi a celor pătimaşi şi prin care se înalţă cineva la rugăciunea contemplativă şi duhovnicească de va voi Dumnezeu. Şi nu trebuie să slăbim din pricina aceasta, căci nu se învrednicesc mulţi de rugăciunea văzătoare, dar aceasta nu pentru că e nedreptate la Dumnezeu, ci trebuie numai să nu ne lenevim să mergem pe calea care duce spre această sfinţită rugăciune, adică să nu ne lenevim a ne împotrivi, prin lucrarea rugăciunii minţii, amăgirilor şi patimilor gândurilor rele. Înaintând deci, pe calea aceasta a sfinţilor, ne vom învrednici părţii lor, chiar de nu vom dobândi aici desăvârşirea, zice Sfântul Isaac şi alţi mulţi sfinţi.
Dar şi acest lucru este vrednic de mirare şi înfricoşător: cum cineva, cunoscând scrierile, nu face experienţa lor? Iar alţii necunoscându-le, nici întrebând, îndrăznesc să se apropie cu înţelegerea de luarea aminte a minţii? Ba mai spun că luarea aminte şi rugăciunea trebuie să lucreze în partea poftitoare şi zic că această parte se află în mijlocul pântecului şi nu al inimii. Aceasta este cea dintâi şi mai voită dintre înşelăciuni, căci nu numai că rugăciunea şi luarea aminte nu trebuie să fie făcute în această parte, ci nici căldura care vine de la partea poftitoare la inimă nu trebuie nicidecum a o primi. Iar când se vorbeşte de mijlocul pântecelui, înţelege inima, după cum zice Sfântul Teofilact. Iar inima nu are locul ei nici în buric, nici în mijlocul pântecelui, ci în partea stângă a pieptului.
Vasile de la Poiana Mărului insistă ca mintea să caute deasupra inimii ca un împărat, nu în partea dreaptă a ei spre piept, nici în josul ei, ca să nu trezească nici fierbinţeala mâniei în piept, nici fierbinţeala poftei din josul inimii. Dar noutatea la Vasile constă în faptul că el cere ca mintea să nu caute nici în mijlocul inimii, ci deasupra ei, pentru că inima este sediul raţiunii şi astfel, dacă mintea ar căuta spre acel mijloc, mintea sau raţiunea ar rămâne în ea însăşi, într-o pură raţionalitate. Mintea trebuie să caute să ajungă deasupra sa şi să se stăpânească pe ea însăşi ca un împărat. Omul trebuie să caute să ajungă chiar şi deasupra sa, adică să se ridice mai presus de sine spre Dumnezeu, spre adevărul personal infinit, să intre în relaţie cu El, depăşindu-se pe sine, aşa cum i-o cere de altfel şi firea. Dar pentru aceasta trebuie să rămână aproape de însuşi centrul ei, de inimă, căci numai prin ea poate urca mai presus de ea. Ideea că inima e centrul cugetării se justifică cu faptul că ea e centrul vital al organismului, deci şi al cugetării care dirijează omul întreg. În inimă şi totuşi, prin inimă, deasupra inimii sale, acolo trebuie să fie omul.
Astfel sunt aşezate cele trei părţi ale sufletului: partea raţională în piept, partea mâniei sau a râvnei în inimă, iar partea poftitoare în buric. La aceasta are şi diavolul lesne intrare, după cum zice Iov: ''O umple de bale şi o înfierbântă, ca lipitorile şi broaştele în balta cea noroioasă, hrănindu-se şi îndulcindu-se cu sărătura poftei''.
Partea poftitoare se arată în moliciunea trupului, în extrema lui pasivitate. Dacă e condusă de cugetare şi de tărie, devine un sentiment care se alipeşte cu dragoste de cele cu adevărat tari şi înalte, de Dumnezeu, sau caută spre El. Altfel o ia razna, sau e făcută roaba celui rău, a celor tari în mod aparent şi trecător.
De aceea, Sfântul Grigorie Sinaitul zice: Este mare nevoie de a se ajunge la adevărul vădit şi a fi curat de cele potrivnice darului, că mai ales în începători s-a deprins diavolul să dea înşelăciunii lui chipul adevărului, dând vicleşugurilor lui înfăţişări duhovniceşti, adică le înlocuieşte pe unele cu altele. Această înlocuire o face şi în mijlocul pântecelui, aducând în locul căldurii fireşti, arderea sa, iar în locul veseliei fireşti, bucurie dobitocească.
Dar socotesc firesc ca lucrătorul să ştie şi aceasta: arderea sau căldura care iese de la mijloc (de la mijlocul pântecelui) la inimă, uneori iese singură de la sine în chip firesc, fără gânduri de desfrânare.
Zice Sfântul Calist Patriarhul: Aceasta nu este înşelăciune, ci vădirea firii, iar de socoteşte cineva că şi ea este din dar, şi nu din fire, aceasta este cu adevărat înşelăciune. Dar nu trebuie să se îngrijească de asta cel ce se nevoieşte, ci să le respingă. (Calist Patriarhul)
Alteori diavolul însuşi amestecă arderea sa cu pofta noastră şi prin aceasta trage inima la gânduri de desfrânare, iar aceasta este negreşit înşelăciune. Iar de se încălzeşte tot trupul, dar mintea este curată şi lipsită de patimă, încât pătrunde în adâncul inimii, începând şi săvârşind rugăciunea în inimă, să se ştie că aceasta este cu adevărat din har, iar nu din înşelăciune. Dar se întâmplă unora dintre nevoitori nu puţină împiedicare şi neputinţă trupească în această sfinţită lucrare, căci neputând ţine cu măsură şi cu hotărâre ostenelile şi posturile cele mai presus de fire ce le împlineau sfinţii, li se pare că nu le este lor cu putinţă a începe fără acestea, lucrarea minţii. Ferindu-i de această păgubire, prin măsura ce le-o rânduieşte, Marele Vasile învaţă astfel: ''Înfrânarea se rânduieşte potrivit puterii trupeşti a fiecăruia''. Cu adevărat şi de aceasta mi se pare că se cuvine să se ţină seama, ca nu cumva, zdrobind cu înfrânarea cea fără măsură puterea trupească, să facem trupul sleit şi neputincios spre lucrarea duhovnicească. Căci pe aceasta trebuie să o avem lucrătoare şi nicidecum să o slăbim cu lipsa de măsură, pentru că dacă ar fi fost bine să slăbim cu trupurile şi să zăcem abia vii, negreşit aşa ne-ar fi făcut Domnul de la început. Dar de vreme ce ne-a făcut aşa cum suntem, greşesc cei ce nu păzesc precum este ceea ce a fost făcut.
Postitorul să păzească, deci, numai binecredincioşia, ca să nu se încuibeze răutatea în suflet din pricina lenevirii; ca să nu slăbească trezvia minţii şi ridicarea cugetării cu dinadinsul spre Dumnezeu; ca să nu se întunece sfinţirea cea duhovnicească şi luminarea care se iveşte din ea în suflet. Căci de vor creşte bunătăţile amintite, nu vor avea patimile vreme a se scula asupra trupului, pentru că sufletul îndeletnicindu-se cu cele de sus, nu dă trupului vreme spre trezirea patimilor. De aceea, odată ce se produce această stare în suflet, nu se mai deosebeşte întru nimic cel ce mănâncă anumite bucate de cel ce nu le mănâncă. Ba unul ca acesta a ţinut nu numai postul, ci şi înfrânarea cea de totdeauna şi are lauda pentru grija şi luarea aminte cea aleasă, arătată trupului, căci viaţa cea cu măsură nu înfierbântă poftele. Aceasta o spune Sfântul Isaac Sirul: ''Trupul cel neputincios de-l vei sili peste măsură, aduce sufletului tulburare peste tulburare'', iar Sfântul Ioan Scărarul zice: ''Văzut-am duşmanul numit pântece odihnit şi dând trezvie sufletului'', şi ''Văzutu-l-am pe acesta topit de post şi totuşi plin de păcat, ca să nu ne nădăjduim în noi, ci spre Dumnezeu cel viu''. Cu aceasta se potriveşte şi întâmplarea pe care o povesteşte Preacuviosul Nicon: În acele vremuri se afla un bătrân singur în pustie, care nu văzuse oameni de treizeci de ani şi nu mâncase nici pâine, ci numai rădăcini; dar a spus că în toţi anii aceia a fost foarte mult luptat de dracul desfrânării. Şi au socotit Părinţii că nici trufia, nici hrana n-a fost pricina războiului aceluia, ci faptul că bătrânul nu era deprins cu trezvia minţii şi cu lupta împotriva amăgirilor vrăjmaşilor.
Pentru aceea zice şi Sfântul Maxim: ''Dă trupului cele după putere şi întoarce toată nevoinţa ta spre lucrarea minţii''. Şi iarăşi, Sfântul Diadoh zice: ''Postul are laudă în sine, dar nu la Dumnezeu''. Căci este lucrător şi orânduieşte bine pe cei ce-l voiesc cu întreaga fiinţă. Deci nu se cade nevoitorilor binecredincioşi a se trufi pentru el, ci să vadă ţinta cugetării noastre în credinţa în Dumnezeu. ''Căci meşterii nici unui meşteşug nu se laudă vreodată cu uneltele lor, ca şi cum ele ar fi scopul meşteşugului lor, ci aşteaptă fiecare să isprăvească lucrul cu ajutorul lor, ca din el să arate cu adevărat meşteşugul lor.
Dar având o stare potrivită pentru primirea unui anumit fel de hrană, nu-ţi pune toată silinţa şi nădejdea numai în post. Ci postind cu măsură şi după puterea ta, sileşte-te în lucrarea minţii. De ai putere să te îndestulezi numai cu pâine şi apă, bine este. Căci zice: ''Nu întăresc celelalte bucate trupul, cum îl întăresc pâinea şi apa. Dar să nu-ţi pară că împlineşti vreo faptă bună, postind astfel, ci nădăjduieşte a câştiga din post întreaga cumpătare. Şi aşa îţi va fi postul cu înţelegere'', zice sfântul Doroftei.
Iar de eşti neputincios, Sfântul Grigorie Sinaitul îţi porunceşte să mănânci o litră de pâine şi să bei pe zi, adică în zilele cele dezlegate, trei sau patru pahare de vin, sau apă, dacă vrei să afli pe Dumnezeu; şi să primeşti câte puţin din toate cele dulci ce se vor afla, ca să scapi de înălţarea cu cugetul şi să nu te scârbeşti de cele bune făcute de Dumnezeu, ci să-I mulţumeşti Lui pentru toate. Aceasta este judecata celor pricepuţi.
Căci de te îndoieşti de mântuirea ta, fiindcă mănânci din toate bucatele cele dulci şi bei puţintel vin, aceasta vine din necredinţa şi neputinţa cugetului. Iar împărtăşirea de bucate fără de păcat şi potrivit cu voia lui Dumnezeu se poate afla în trei stări ale sufletului: în înfrânare, în îndestulare şi în săturare. Înfrânarea înseamnă a fi încă flămând când te scoli de la masă; îndestularea înseamnă a nu fi nici flămând, nici îngreunat; săturarea, a se îngreuna puţintel. Iar a mânca după săturare e uşă a îndrăcirii pântecului, prin care intră desfrânarea. Socotindu-le acestea, alege-ţi ceea ce se cade după puterea ta, netrecând peste aceste stări. Căci şi aceasta aparţine celor desăvârşiţi, cum zice Apostolul, adică a flămânzi şi a se sătura şi a le putea pe toate.
Acestea ţi s-au arătat, o, iubitorule al lucrării şi al luării aminte a minţii, numai din cuvintele Sfinţilor Părinţi celor mari: care este măsura înfrânării şi postul cel cu socoteală; şi cum se cuvine a se nevoi cineva întru luarea aminte. Deci auzind acestea, nu se cade a ne depărta de la lucrarea minţii, ci a ne sili întru acestea, cu toată sârguinţa rugând pe Domnul nostru Iisus Hristos, să ne fie ajutor şi Învăţător întru aceasta. Căruia se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, în vecii vecilor. Amin.
Sursa: Filocalia, vol. VIII, Bucureşti 1979
<sus
|
