Duminica Sfinţilor Români > Scrieri

jos>

Duminica Sfinţilor Români
(18 Iunie)
A doua Duminică după Rusalii
Dată schimbătoare


SCRIERI

ARTICOLE (trimiteri către alte site-uri)

CreștinOrtodox.ro - Duminica Sfinților Români

DESPRE CINSTIREA SFINTELOR MOAŞTE
Arhimandrit Cleopa Ilie - Călăuză în credinţa ortodoxă

Sfintele moaşte sunt rămăşiţele pământeşti făcătoare de minuni, ale unora dintre sfinţi. Noi le cinstim ca pe nişte obiecte în care Dumnezeu îşi arată puterea minunată a harului Său. Cât au fost pe pământ, sfinţii au avut în ei harul Duhului Sfânt într-o măsură foarte mare, făcând - prin el - adeseori minuni, harul acesta avându-l în sufletele lor şi în viaţa cerească la care s-au dus, într-o măsură mai mare. Dar precum sfântul poate sta în legătură cu oamenii care se roagă lui, ajutându-i în chip minunat, cu atât mai mult păstrează el însuşi o anumită legătură cu trupul său, care a fost şi el lăcaşul Duhului Sfânt, precum spune Apostolul: Au nu ştiţi că trupul vostru este lăcaşul Duhului Sfânt care locuieşte în voi? (I Cor. 6, 19).

Sfânta Scriptură ne spune despre minuni făcute prin trupurile sfinţilor în vremea vieţuirii lor pământeşti, mărturisind despre puterea ce era în ele. O femeie s-a vindecat de curgerea sângelui ei numai prin atingere de haina Mântuitorului (Matei 9, 21; Marcu 5, 28; Luca 8, 43-44; Matei 14, 36), şi mulţi oameni se vindecau numai atingându-se de ştergarele şi de trupul Apostolului Pavel (Fapte 19, 11-12), iar alţii, numai prin trecerea umbrei trupului Apostolului Petru peste ei (Fapte 5, 15).

Sectarul: Dar trupurile sfinţilor şi al Mântuitorului au făcut minuni cât erau în viaţă, fiindcă erau în ele sufletele care aveau credinţă; dar după moarte, ce putere are un trup mort ca să facă minuni?

Preotul: Ţi-am arătat că trupurile oamenilor credincioşi sunt lăcaşuri ale Duhului Sfânt care locuieşte în ele, apoi că acelaşi Duh Sfânt prin trupurile sfinţilor face minuni, atât cât sfinţii sunt în viaţă, cât şi după moarte. O dovadă că trupurile sfinţilor şi după moarte au putere de la Dumnezeu de a face minuni ne-o dă Sfânta Scriptură, arătându-ne că oasele Proorocului Elisei învie un mort (IV Regi 13, 21).

Sectarul: Închinarea la moaşte înseamnă idolatrie, iar aceasta este oprită răspicat de porunca I şi a II-a din Decalog. Aceste porunci sunt categorice: Eu sunt Domnul Dumnezeul tău… să nu ai alţi dumnezei afară de Mine. Să nu-ţi faci ţie chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt sus în Cer şi jos pe pământ… Să nu te închini lor şi nici să le slujeşti (Ieş. 20, 2-5; Deut. 5, 6-9). Trupurile venerate sunt tocmai «asemănări» din cele oprite în aceste porunci.

Preotul: Nici sfintele moaşte nu sunt idoli sau zei ori asemănări ale lui Dumnezeu, şi nici închinarea la ele nu este idolatrie. Căci dacă Însuşi Dumnezeu le proslăveşte prin puterea minunată ce le-o dă, şi noi trebuie să le cinstim, deoarece prin aceasta cinstim pe Dumnezeu, Care le-a dat putere, şi suntem datori să cinstim puterea dumnezeiască din ele, iar nu pe ele însele ca atare. Noi nu le ridicăm sfintelor moaşte biserici, cum făceau păgânii zeilor şi idolilor lor, ci pe locul descoperirii lor ridicăm biserici lui Dumnezeu şi proslăvim pe Dumnezeu prin ele. Porunca I şi a II-a înlătură cinstirea idolilor, dar nu şi pe a sfintelor moaşte, căci prin sfintele moaşte noi nu înlocuim pe Dumnezeu, aşa cum Îl înlocuiesc păgânii idolatri, prin idolii lor.

Sectarul: Cei ce se ating de cadavre devin necuraţi timp de şapte zile. Deci atingerea de moaşte, sărutarea lor, nu aduce sfinţire, întărire etc, ci necurăţie, prin care - chiar şi indirect - cineva poate să necurăţească însăşi Biserica. Aşa ni se spune şi în Sfânta Scriptură: Cel ce se atinge de trupul mort al unui om, necurat să fie şapte zile. Acesta să se cureţe cu această apă în ziua a treia şi în ziua a şaptea şi va fi curat; iar de nu se va curăţi… nu va fi curat… Tot cel ce se va atinge de trupul mort al unui om şi nu se va curăţi, acela va întina lăcaşul Domnului… (Num. 19, 11-13; Lev. 21, 10-11; Num. 9, 6-11).

Preotul: Numai cadavrele din Vechiul Testament spurcau pe cei ce se atingeau de ele, pentru că erau sub păcat şi sub blestem. Totuşi, nici chiar acelea nu erau toate spurcate; căci trupul mort al lui Iosif n-a spurcat pe Moise când acela l-a luat la sine în Egipt (Ieş. 13, 19); cadavrul lui Elisei proorocul n-a spurcat pe cel care a fost aşezat în mormânt peste el, ci l-a înviat (IV Regi 13, 20-21 ş.a.). În Noul Testament, trupurile (cadavrele) creştinilor nu mai sunt spurcate, pentru că ele sunt biserici sau lăcaşuri ale Sfântului Duh (I Cor. 6, 19-20; 3, 16-17) şi astfel ele sunt curăţite de blestemul care era asupra lor. Prin urmare, ele nu mai spurcă pe cei ce se ating de ele.

Dar să ştii că toate cazurile de neatingere a anumitor lucruri socotite ca spurcate, au alcătuit o învăţătură aparţinând numai Vechiului Testament, care în Testamentul Nou nu mai are valoare. Apostolul scrie: Dacă deci aţi murit împreună cu Hristos pentru stihiile lumii, pentru ce atunci, ca şi cum aţi fi vieţuind în lume, răbdaţi porunci ca acestea: Nu lua! Nu gusta! Nu te atinge! - Toate lucruri menite să piară prin întrebuinţare - potrivit unor rânduieli şi învăţături omeneşti? (Col. 2, 20-22). În Vechiul Testament erau şi alte lucruri «necurate» care necurăţeau pe om prin atingerea de ele. Aşa erau, de pildă, hainele şi patul celor care aveau curgere de sânge (Lev. cap. 15) sau animalele socotite în Vechiul Testament ca necurate (Lev. 11, 24-25 ş.a.). Sectarii voştri însăşi se ating adesea de ele, dar niciodată nu se socotesc spurcaţi şi nu se curăţesc după prescrierile Vechiului Testament.

Sectarul: Menirea trupurilor moarte este de a fi îngropate şi de a se preface, prin putrezire, în pământul din care au fost luate, iar nu de a fi sustrase acestei legi a naturii. Căci scris este: Întru sudoarea feţei tale vei mânca pâinea ta, până când te vei întoarce în pământul din care ai fost luat; căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce (Fac. 3, 19). Pulberea să se întoarcă în pământ precum a fost, iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu, Care l-a dat (Eccl. 12, 7). Atunci, de ce tocmai trupurile sfinţilor să le sustragem de la această menire a lor şi de la legile naturii care le privesc şi pe ele ca şi pe orice altă materie?

Preotul: Într-adevăr, legea stricăciunii trupurilor moarte este o lege generală, dar, ca orice lege, ea este în primul rând pentru cei păcătoşi (I Tim. 1, 9). Neputrezirea trupurilor sfinţilor este o dovadă că şi legea aceasta - prin excepţiile ce le face - priveşte mai mult pe cei păcătoşi. De altfel, însăşi Biblia ne mărturiseşte că excepţii de la această lege au mai fost şi că Dumnezeu, în anumite cazuri, ridică puterea ei. Aşa, de pildă, prin voia şi puterea lui Dumnezeu, trupul lui Enoh şi al lui Ilie n-au fost îngropate în pământ spre a putrezi, ci au fost luate la cer, căci zice Cartea Sfântă: Şi a bineplăcut Enoh lui Dumnezeu, apoi nu s-a mai aflat, pentru că l-a mutat Dumnezeu (Fac. 5, 24) şi iarăşi: Nici unul nu s-a făcut ca Enoh pe pământ, pentru că şi el a fost răpit de pe pământ (Sir. 49, 16).

Şi Apostolul Pavel grăieşte, de asemenea: Prin credinţă, Enoh a fost luat de pe pământ ca să nu vadă moartea, şi nu s-a mai aflat, pentru că Dumnezeu îl strămutase - dar mai înainte de a-l strămuta, el a avut mărturie că a bineplăcut lui Dumnezeu (Evrei 11, 5). Tot aşa şi despre Ilie ni se spune: Pe când mergeau ei (Ilie şi Elisei) aşa pe drum şi grăiau, deodată s-a ivit o căruţă de foc şi cai de foc şi despărţindu-i pe ei unul de altul, şi s-a înălţat Ilie în vifor mare la cer (IV Regi 2, 11; Sir. 48, 12).

Despre Melchisedec, apoi, nu avem nici un indiciu în Biblie că ar fi fost îngropat vreodată, căci era fără tată, fără mamă, fără spiţă de neam, neavând nici început zilelor, nici sfârşit al vieţii (Evrei 7, 3; Fac. 14, 18). Dar peste toate, însuşi trupul Mântuitorului, care a fost întru totul asemenea trupurilor noastre, în afară de păcat (Evrei 2, 17; 4, 15 ş.a.), n-a suferit putrezire în pământ şi totuşi s-a înălţat la cer. Prin urmare, Dumnezeu a făcut şi face, cu trupurile sfinţilor, excepţie de la legea generală - pe care tot El a dat-o - a îngropării şi a putrezirii în pământ. Istoria creştinismului încă e bogată în mărturii asemănătoare celor din Biblie în această privinţă.

Sectarul: Trupurile moarte, dacă nu putrezesc mai întâi în pământ, nu vor putea învia. De aceea, împiedicând procesul descompunerii lor, se înlătură posibilitatea învierii lor, căci zice Sfântul Apostol: Dar va zice cineva: Cum înviază morţii? Şi cu ce trup au să vină? Nebun ce eşti! Tu ce semeni nu dă viaţă, dacă nu va fi murit. Şi ceea ce semeni, nu este trupul ce va să fie, ci grăunte gol, poate de grâu, sau de altceva din celelalte; iar Dumnezeu îi dă un trup, precum a voit, şi fiecărei seminţe, un trup al său… Aşa este şi învierea morţilor: se seamănă (trupul) întru stricăciune, înviază întru nestricăciune; se seamănă întru necinste, înviază întru slavă; se seamănă întru slăbiciune, înviază întru putere; se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc (I Cor. 15, 35-44; Ioan 12, 24). Deci este absolut necesar ca trupurile să putrezească în pământ spre a putea învia. Atunci, dar, de ce să oprim de la putrezire, şi deci de la înviere, tocmai trupurile sfinţilor?

Preotul: În citatul acesta este vorba de schimbarea pe care trebuie să o sufere toate trupurile pentru a putea trece, din timp, în eternitate, adică pentru a putea fi adaptate eternităţii. Schimbarea aceasta se face de obicei prin moarte. Totuşi, sunt şi excepţii de la această regulă (Enoh şi Ilie), după cum ţi-am spus mai sus, şi aceştia sunt schimbaţi la trup, fără să fi trecut prin moarte, precum apostolul zice: Iată, taină vă spun vouă: Nu toţi vom muri, dar toţi vom fi schimbaţi, deodată, într-o clipeală de ochi, la trâmbiţa de apoi (I Cor. 15, 51-52; I Tes. 4, 15-17). Astfel se vede că Dumnezeu poate găsi şi alte căi şi mijloace pentru schimbarea trupurilor noastre, fără ca să le treacă numaidecât prin moarte şi putrezire.

Sectarul: Toate trupurile moarte trebuie înmormântate, căci şi în Testamentul Vechi, toţi drepţii au fost înmormântaţi, iar uneori trupurile lor au fost chiar ascunse, tocmai pentru a nu fi venerate. Aşa de pildă, despre trupul lui Moise aflăm următoarele: Şi a murit Moise, robul lui Dumnezeu, acolo, în pământul Moabului, după cuvântul Domnului; şi a fost îngropat în vale în pământul Moabului, în faţa Bet-Peorului, dar nimeni nu ştie mormântul lui nici până în ziua de astăzi (Deut. 34, 5-6). Pe atunci iudeii erau înclinaţi spre idolatrie şi uşor ar fi putut cădea în această idolatrie a venerării trupului lui Moise, ştiut fiind cât de apreciat a fost Moise înaintea poporului. Deci, dacă i-au ascuns trupul, este tocmai ca nu cumva, avându-l înaintea ochilor, să-l venereze.

Preotul: Şi după Testamentul Nou, trupurile sfinţilor sunt îngropate, ca şi ale tuturor creştinilor, şi numai acelea din ele care fac minuni sunt dezgropate şi li se dă o cinste deosebită, dar nu adorare, ca lui Dumnezeu. Prin această cinstire ele nu sunt idolatrizate, căci a venera nu este acelaşi lucru cu a idolatriza. În Testamentul Vechi au fost ascunse moaştele lui Moise şi poate şi ale altor drepţi, pentru că iudeii, într-adevăr - fiind înclinaţi spre idolatrie -, avându-l, l-ar fi zeificat ca pe viţelul de aur (Ieş. 32, 1-35, Deut. 9, 16), sau ca pe şarpele de aramă (IV Regi 18, 4). Pentru evitarea acestor rătăciri, era bine să rămână ascunse trupurile unor bărbaţi sfinţi şi drepţi, ca Moise, despre care, de altfel, ştim că însuşi Arhanghelul Mihail căuta să nu-l lase în stăpânirea diavolului (Iuda 1, 9). Pe atunci trupul mort era socotit ca necurat, căci încă nu sosise Hristos cu harul Său sfinţitor şi deci trupul omenesc era încă nerăscumpărat de sub stăpânirea diavolului. Totuşi, iudeii cinsteau şi trupurile morţilor, fiindcă le îngrijeau mormintele (Matei 23, 29).

Încă să ştii şi aceasta, că Biserica a cinstit din primele veacuri osemintele mucenicilor, adunându-le cu mare evlavie şi grijă şi zidind altarele bisericilor peste ele, iar mai târziu, îngrijindu-se ca în altarul fiecărei biserici, ca şi în sfântul antimis de pe altar, să se pună o părticică din sfintele moaşte, ceea ce se face până azi.

Epistola Bisericii din Smirna despre martiriul Sfântului Policarp, episcopul acelei cetăţi († 166), spune: „Noi am strâns oasele lui ca pe un odor mai scump decât aurul şi decât pietrele scumpe şi le-am aşezat unde se cuvine; aici ne vom aduna cu bucurie şi Domnul ne va da nouă să sărbătorim ziua naşterii sale muceniceşti, spre cinstirea biruinţei şi spre întărirea altor luptători”. Se înţelege că cinstirea sfintelor moaşte se îndreaptă tot spre Dumnezeu, a Cărui putere sălăşluieşte în ele. „Cinstim moaştele mucenicilor ca să adorăm dumnezeieşte pe Acela, ai Cărui ucenici sunt, şi cinstim pe slujitori în aşa fel, ca cinstea lor să treacă asupra Stăpânului Care a zis: Cel ce vă primeşte pe voi, pe Mine Mă primeşte”.

***

Credinciosul: Aş vrea să-mi dovediţi mai clar cu mărturii din Sfânta Scriptura despre sfinţirea Sfintelor Moaşte.

Preotul: Eu cred că ai înţeles destul de clar din cele ce ţi-am vorbit pâna aici. Darpentru a completa pe cele de dinainte, îţi mai spun şi acestea: Noi cinstim sfintele moaşte (trupurile sfinţilor) care nu au putrezit şi au rămas, prin darul lui Dumnezeu, ca nişte daruri duhovniceşti Bisericii lui Hristos, pentru eceste motive:

1. Că prin ele lucrează Dumnezeu diferite minuni şi semne (Marcu 16, 17-18; IV Regi 13,21);
2. Că trupurile sfinţilor sunt biserici şi lăcaşuri ale Duhului Sfânt (I Cor. 6, 19; 3, 16-17; II Cor. 3, 17);
3. Noi cinstim trupurile sfinţilor, deoarece chiar hainele de pe trupurile celor sfinţi şi basmalele cu care se ştergeau ei de sudori, făceau minuni (Luca 8, 43-44; Matei 14, 36; 9, 21; Fapte 19,11-12);
4. Noi cinstim trupurile sfinţilor, căci ei şi numai cu umbra lor vindecau pe cei bolnavi (Fapte 5,15);
5. Noi cinstim osemintele şi sfintele moaşte ale sfinţilor, fiindcă oasele lor chiar şi după moarte pot să facă minuni (IV Regi 13,21);
6. Noi cinstim sfintele moaşte ale sfinţilor, fiindcă şi Dunezeu cinsteşte moartea sfinţilor săi (Ps. 115, 6);
7. Noi cinstim sfintele moaşte ale sfinţilor ca pe nişte trupuri sfinte ale fiilor lui Dumnezeu (Ioan 1, 12);
8. Noi cinstim sfintele moaşte ale sfinţilor ca trupurile unor fii ai lui Dumnezeu şi moştenitori ai lui Dumnezeu prin Iisus Hristos (Gal. 4, 7; Rom. 8, 17);
9. Noi cinstim trupurile şi sfintele moaşte ale sfinţilor ca pe nişte trupuri ale prietenilor lui Iisus Hristos (Ioan 15, 14);
10. Noi cinstim trupurile sfinţilor ca trupurile unor dumnezei după harul lui Dumnezeu, deoarece sfinţii sunt şi ei dumnezei puşi de Dumnezeu pe acest pământ (Ieş. 7, 1);
11. Noi cinstim moaştele sfinţilor deoarece Dumnezeu a locuit întru ele (II Cor. 6, 16; Lev. 26, 12-13);
12. Noi cinstim moaştele sfinţilor, pentru că sufletele lor sunt în mâna lui Dumnezeu şi nu se va atinge de ele moartea (Înţel. 3, 1);
13. Noi cinstim moaştele sfinţilor, pentru că ei s-au ostenit în veacul de acum şi vor trăi până la sfârşit (Ps. 47, 13; 83, 5);

Iată, frate, puţine din cele prea multe mărturii din Sfânta Scriptură care ne arată că suntem datori a cinsti sfintele moaşte şi osemintele sfinţilor lui Dumnezeu.

Sursa: Arhimandrit Cleopa Ilie - Călăuză în credinţa ortodoxă (Capitolul VII-Despre cinstirea Sfintelor Moaşte, pag. 182-188), Editura Episcopiei Romanului 2003

<sus

Din lutul Neamţului s-au plămădit încă nouă sfinţi.
Ştefan Mărculeţ / în Ziarul Lumina - Joi, 05 Iunie 2008

Calendarul Bisericii Ortodoxe Române s-a îmbogăţit cu încă nouă sfinţi.


Proclamarea solemnă a canonizării celor nouă sfinţi nemţeni va avea loc astăzi, de Înălţarea Domnului, la Mănăstirea Neamţ, unde un sobor de ierarhi, preoţi şi diaconi, condus de Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul BOR, va oficia Sfânta Liturghie. Sfinţii canonizaţi de Biserica Ortodoxă Română în şedinţa din luna martie sunt: Cuvioşii Simeon şi Amfilohie de la Pângăraţi, a căror zi de prăznuire este 7 septembrie, Sfântul Cuvios Chiriac de la Tazlău, a cărui zi de pomenire este 9 septembrie, Sfinţii Cuvioşi Iosif şi Chiriac de la Bisericani, a căror zi de prăznuire este 1 octombrie, Sfinţii Cuvioşi Rafael şi Partenie de la Agapia Veche, care vor avea zi de prăznuire pe 21 iulie, Sfântul Cuvios Iosif de la Văratic, cu zi de prăznuire pe 16 august, şi Sfântul Cuvios Ioan de la Râşca şi Secu, care va fi prăznuit pe 30 august.

Ctitorul primei mănăstiri româneşti din Ţara Sfântă.

Sfântul Cuvios Iosif de la Bisericani a fost primul sihastru cunoscut în Muntele Bisericanilor şi întemeietorul mănăstirii cu acelaşi nume. S-a născut într-un sat din ţinutul Neamţului şi, de tânăr, a intrat în obştea Mănăstirii Bistriţa. Aici a fost tuns în monahism şi a deprins de la părinţii bătrâni viaţa duhovnicească, postul şi neîncetata rugăciune. După ce a mers la Locurile Sfinte, Cuviosul Iosif s-a retras apoi în pustia de pe Valea Iordanului, unde a ajuns, în câţiva ani, sihastru vestit. A trăit într-o peşteră, mai întâi singur, apoi cu 17 pustnici ucenici, întemeind prima comunitate duhovnicească românească cunoscută în Ţara Sfântă. După năvălirea arabilor asupra Sfintelor Locuri, Cuviosul Iosif şi-a luat ucenicii şi a venit în Moldova, la Mănăstirea Bistriţa. După ce numărul ucenicilor a crescut, a înălţat o mică biserică, cu hramul „Buna Vestire“, construind şi chilii împrejur. Viaţa monahală de aici era asemenea celei de la mănăstirile studiţilor de la Constantinopol („achimită“ - neadormită), ce presupunea rugăciune neîncetată în biserică şi la chilii, post, metanii, cântarea psalmilor, ascultare şi dragoste.

După o invazie a turcilor, care le-au incendiat biserica, s-au hotărât să plece la Sfântul Munte Athos. Pe drum însă li s-a arătat într-un stejar Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, care i-a întrebat: „Unde mergeţi?“. La această minunată vedere, ei au răspuns: „Ne ducem la grădina ta!“; iar Maica Domnului le-a spus atunci: „Întoarceţi-vă, căci şi aici este grădina mea“. Mai târziu, schitul Cuviosului Iosif s-a numit „Schitul Bisericani“, adică „al evlavioşilor“, pentru că monahii se rugau aici cu lacrimi şi mulţi se vindecau de boli cu rugăciunea şi binecuvântarea Cuviosului Iosif.

Cuviosul Chiriac de la Bisericani, 60 de ani în pustie.

Al doilea trăitor de la Bisericani canonizat recent este Cuviosul Chiriac. A trăit la începutul secolului al XVII-lea la Mănăstirea Bisericani, care număra pe atunci peste 100 de călugări. S-a retras în pustie, într-o peşteră din muntele lui Simon, unde a trăit singur timp de 60 de ani. Vara şi iarna stătea pe munte cu trupul gol, în rugăciune. L-a cunoscut şi Sfântul Ierarh Dosoftei, mitropolitul Moldovei, care, mai târziu, după mutarea cuviosului la Domnul, i-a sărutat sfintele moaşte. Este cunoscut ca unul dintre marii sihaştri din Carpaţi, având o viaţă pilduitoare: trăirea în desăvârşită lepădare de sine, smerenie şi în neîncetată rugăciune. Şi-a dat sufletul lui Hristos, numărându-se printre sfinţii români cinstiţi de popor. Moaştele lui au fost aşezate în peştera în care a trăit, ce se poate vedea şi astăzi şi în care s-a amenajat, mai târziu, un paraclis în cinstea lui. Mai târziu, din cauza deselor tulburări din ţară, sfintele moaştele au fost împărţite.

Chiriac de la Tazlău, apărător al dreptei credinţe.

Credincioşii se pot închina din acest an şi la Sfântului Chiriac de la Mănăstirea Tazlău, cel mai cunoscut pustnic de aici. S-a născut la începutul secolului al XVII-lea într-o familie de credincioşi din satul Mesteacăn. În copilărie, a fost luat de părinţi la slujbele oficiate la Mănăstirea Tazlău, simţind chemarea spre monahism. A intrat din fragedă tinereţe în obştea Mănăstirii Tazlău, unde a deprins viaţa monahicească, apoi a primit călugăria. După puţină vreme, a fost hirotonit fără voia lui, diacon şi preot, devenind apoi un iscusit povăţuitor de suflete. S-a retras în pustnicie într-o peşteră pe un munte din apropierea mănăstirii, numit Măgura Tazlăului. Dobândind darul rugăciunii curate, al vindecării bolilor şi al izgonirii demonilor, a fost căutat de mulţimile de călugări şi credincioşi dornici să se împărtăşească din sfinţenia vieţii sale. În acea perioadă de intensă propagandă calvină venită din Transilvania, el a fost un adevărat apărător şi mărturisitor al dreptei credinţe, păstrând aprinsă flacăra Ortodoxiei în tot ţinutul Neamţului. A trecut la Domnul în jurul 1660, fiind înmormântat în pridvorul bisericii mănăstirii Tazlău. Încă din timpul vieţii, evlavia populară l-a consacrat drept sfânt, lucru adeverit şi de Sfântul Ierarh Dosoftei, mitropolitul Moldovei, care l-a cunoscut şi, apoi, i-a sărutat moaştele.

„Fericitul stareţ Rafail“.

Doi sfinţi de la Agapia Veche au fost canonizaţi în luna martie: Cuviosul Rafail şi Cuviosul Partenie.

Primul dintre ei a fost monah în vechiul aşezământ călugăresc Agapia din Deal, în veacul al XVI-lea. Sfântul Rafail a fost cinstit încă din secolul al XVII-lea, mai ales în Moldova, chiar de Sfântul Ierarh Dosoftei, mitropolitul Moldovei, care i-a cinstit moaştele. Sfântul Rafail s-a născut în satul Bursucani, din ţinutul Bârladului, din părinţi credincioşi. A plecat din tinereţe la celebra mănăstire nemţeană, unde a fost ucenic al monahilor de aici, după care a fost călugărit sub numele de Rafail, care se tâlcuieşte „Dumnezeu aduce vindecare“. Viaţa acestui sfânt nu este foarte cunosccută. Se ştie că părinţii agăpeni ţineau o rânduială a locului de la care nu s-a abătut nici ascultătorul monah Rafail. Călugării petreceau în lavră, iar cine era întărit şi râvnea la viaţa cea liniştită a pustiei, cu binecuvântare, pleca să se nevoiască în sihăstrie împreună cu un bătrân şi, mai târziu, singur. Sfântul Rafail a trăit o perioadă în inima munţilor, iar după ani de rugăciune şi asceză, a primit daruri înalte, fiind îndrumător al fraţilor din obşte şi uimind pe toţi prin viaţa sa sfântă şi înţelepciunea sa. Toţi îl priveau ca pe o icoană a virtuţilor, iar în pomelnicele vechi este numit „Fericitul stareţ Rafail“. Din timpul vieţii făcea minuni, iar la mormântul său au venit mulţi bolnavi şi neputincioşi pentru a se vindeca. Ucenicii săi i-au dezgropat moaştele şi le-au aşezat în biserică, spre închinare. Mii de pelerini veneau să se închine la moaştele sale, mai ales la hramul Mănăstirii Neamţ, când avea loc pelerinajul la mănăstirile Neamţ, Agapia şi Secu. Acestea au fost ascunse o periodă, odată cu cele ale Sfântului Partenie. Părţi din moaştele acestor doi sfinţi de la Agapia se păstrează şi astăzi în mănăstirile nemţene şi în altele din Moldova.

Pustnicul din Muntele „Scaune“.

Sfântul Ierarh Dosoftei, mitropolitul Moldovei, a numărat printre călugării cu înaltă viaţă duhovnicească din Moldova şi pe Cuviosul Partenie de la Agapia Veche. A trăit în secolul al XVII-lea, fiind urmaşul sihaştrilor din Munţii Agapiei. A fost tuns în monahism de stareţul Eufrosin, ctitorul mănăstirii din Livada Părinţilor. Tradiţia spune despre Sfântul Partenie că a sihăstrit în muntele „Scaunele“, după modelul pustnicilor dinaintea sa: ziua se ruga în singurătate, mai ales cu Psaltirea, pe care o ştia pe dinafară, iar la apusul soarelui, gusta puţin din pâine şi legume fierte, după care toată noaptea rostea rugăciunea lui Iisus, în timp ce împletea coşuri. Dormea puţin când obosea, în laviţe (scaune), aşezate între trunchiurile de brazi. Ucenicii duceau coşurile la târg, unde le vindeau, iar cu banii astfel câştigaţi cumpărau hrană şi cele necesare traiului pustnicesc. De la aceste scaune, muntele şi poiana au primit numele de „Scaune“.

Nu se cunosc date exacte despre viaţa sa, dar se ştie că este numărat în rândul egumenilor Agapiei. Se spune că era luminat şi plin de înţelepciune şi avea darul tămăduirii. Potrivit unor tradiţii, scotea şi demoni din oameni. A trecut la cele veşnice în 1660, iar trupul său a fost dezgropat şi găsit neputrezit. Moaştele sale au fost ascunse pentru o perioadă lungă de timp.

Întemeietorul Mănăstirii Pângăraţi.

Unul dintre trăitorii nemţeni canonizaţi de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în luna martie este Sfântul Cuvios Simeon de la Pângăraţi. S-a născut la începutul secolului al XV-lea, într-un sat din apropierea oraşului Piatra Neamţ, în timpul domniei lui Alexandru cel Bun. A intrat din tinereţe în obştea Mănăstirii Bistriţa, unde a trăit în ascultare şi a sporit duhovniceşte. Cu binecuvântarea egumenului Mănăstirii Bistriţa şi, împreună cu încă doi ucenici ai săi, în 1432, s-a retras la poalele muntelui numit „Păru“, la 5 km depărtare de mănăstirea sa, lângă malul stâng al pârâului Pângăraţi. Aici, cuviosul şi-a făcut o chilie din bârne de brad, într-o poiană înconjurată de păduri seculare, şi trăia cu ucenicii săi, în necontenite rugăciuni şi în meditaţie la cele cereşti. Ajungând sihastru desăvârşit şi dascăl iscusit al rugăciunii inimii, mulţi monahi au venit de-a lungul timpului la el, aşezământul lui fiind cunoscut timp de 29 de ani sub numele de „Sihăstria lui Simeon“.

Sfântul Voievod Ştefan cel Mare i-a dăruit, în 1461, bani şi ajutor să înalţe o mică biserică de lemn, cu hramul „Sf. Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de mir“. Biserica a fost sfinţită în acelaşi an, la 26 octombrie, de mitropolitul Teoctist I, care l-a hirotonit atunci preot pe Simeon. Astfel, Sf. Cuv. Simeon a devenit întemeietorul şi primul egumen al Mănăstirii Pângăraţi, ce s-a numit până în 1508 „Schitul lui Simeon“.

Sfătuitor al lui Ştefan cel Mare.

Viaţa sa curată l-a învrednicit pe Simeon de a primi darul vindecării bolilor şi al vederii înainte. Mulţi suferinzi veneau la chilia sa şi se făceau sănătoşi prin rugăciunea lui. Dregători din sfatul ţării, chiar şi domnitorul Ştefan cel Mare, veneau adesea la el să ceară binecuvântare şi sfaturi. În 1476, când turcii l-au învins pe Ştefan cel Mare în luptele de la Războieni, Cuviosul Simeon şi-a luat ucenicii, s-a rugat lui Dumnezeu pentru domn şi pentru ţară ca să-i scape din mâinile cotropitorilor, apoi au trecut peste Carpaţi, în Transilvania, stabilindu-se la Mănăstirea Caşiva. După puţin timp, în toamna aceluiaşi an, a trecut la cele veşnice, fiind îngropat de ucenicii săi la Caşiva.

Moaştele sale au fost cinstite de Sfântul Voievod Ştefan cel Mare, care le-a adus în Moldova. Ieromonahul Atanasie scrie că Ştefan voievod i-a adus sfintele lui moaşte într-o raclă cinstită şi le ţinea în vistieria sa cu cinste. „Apoi, luând o parte din sfintele lui moaşte, le-a oprit pentru blagoslovenie, şi cu aromate cu bune miresme, şi cu tămâie le tămâia totdeauna spre credinţa şi buna întărire a dreptei-credinţe a domniei sale, iar mai vârtos pentru dragostea şi căldura duhovnicească ce avea mai-nainte către dânsul; iar rămăşiţa sfintelor lui moaşte cu cuviinţă sfinţită şi cu cinste le-a îngropat în cetatea Sucevei“.

Amfilohie, cinstit încă din viaţă ca sfânt.

Sfântul Amfilohie de la Pângăraţi s-a născut în anul 1487, în partea de nord a Moldovei. Viaţa monahală şi-a început-o de foarte tânăr, la Mănăstirea Moldoviţa, de unde a venit la Pângăraţi, în anul 1508. Aici a fost ales stareţ, conducând obştea mănăstirii timp de 56 de ani. În timpul său, domnitorul Alexandru Lăpuşneanu a zidit la Pângăraţi o biserică în numele său, pe locul celei vechi de lemn, care fusese arsă de turci. Se spune că domnitorul a avut un vis în care i s-a cerut să meargă la Pângăraţi să zidească această biserică, sfinţită în 1560 de mitropolitul Grigorie. La bătrâneţe, fericitul Amfilohie a primit marele şi îngerescul chip al schimniciei sub numele de Enoh, iar în anul 1570 a trecut la cele veşnice. A fost cinstit încă din viaţă ca sfânt, iar monahii de la Moldoviţa şi Pângăraţi l-au prăznuit în fiecare an la data trecerii sale la Domnul.

Ctitorul celei mai mari mănăstiri ortodoxe de maici din lume.

Printre sfinţii nemţeni canonizaţi în acest an se numără şi Cuviosul Părinte Iosif. Acesta s-a născut în jurul anului 1750, în satul Valea Jidanului din Transilvania, într-o familie de credincioşi ortodocşi, venită în Moldova din cauza revoltei românilor ortodocşi din Transilvania, condusă de Cuviosul Sofronie de la Cioara, împotriva asupririi austriece şi a uniaţiei. Tânărul Iosif a fost impresionat de mănăstirile moldave şi de viaţa călugărilor de aici, încât a devenit ucenic al Cuviosului Paisie Velicicovschi, încă de pe când se afla la Mănăstirea Dragomirna.

Ucenic al acestuia, Cuv. Iosif s-a deprins cu ascultarea, smerenia, paza minţii, înfrânarea, postirea, privegherile şi rugăciunea minţii. Când Sfântul Cuv. Paisie s-a mutat cu obştea la Mănăstirile Secu şi Neamţ, a venit şi Cuviosul Iosif, care, la recomandarea stareţului, a fost călugărit şi hirotonit ieromonah. În 1779, Cuviosul Iosif a devenit îndrumător duhovnicesc la Schitul Pocrov de lângă Mănăstirea Neamţ şi povăţuitor al maicilor de la Schiturile Gura Carpenului şi Durău. Cu binecuvântarea stareţului, a devenit sihastru (ieroschimonah) în Munţii Neamţului, cu alţi doi monahi: Gherman şi Gherontie. După anul 1785, Cuviosul Iosif a fost rânduit să pună bazele Mănăstirii Văratic, împreună cu maica Olimpiada, iar mai apoi şi Nazaria, ucenicele sale duhovniceşti de la Schitul Durău.

Preocupare pentru cultură.

Sfântul Iosif este primul mare duhovnic al aşezării monahale de la Văratic şi, în acelaşi timp, unul dintre ctitorii acestei mănăstiri. Cunoscând purtarea sa şi rolul activ pe care l-a îndeplinit la Văratic, mitropolitul Veniamin Costachi al Moldovei l-a preţuit pentru sfinţenia vieţii sale şi pentru faptele bune ce le săvârşea. Împreună cu stareţele din vremea sa, a pus temelia bunelor rânduieli cu privire la slujbele bisericeşti, la lucrul de obşte şi chilie, la deprinderea cu cititul, scrisul, lucrul de mână şi rugăciunea cea de toată vremea.

A ctitorit cele două biserici de la începuturile mănăstirii, cea din lemn (1785) şi cea din zid (1808-1812), ambele cu hramul „Adormirea Maicii Domnului“. Sfântul Iosif Pustnicul a contribuit la organizarea mai multor mănăstiri din munţii Neamţului şi, timp de treizeci de ani, a asigurat îndrumarea duhovnicească a mai bine de trei sute de călugăriţe, precum şi a numeroşi trăitori din munţii de lângă Sihla. Bun cunoscător al Sfintei Scripturi şi al scrierilor Sfinţilor Părinţi, s-a ocupat şi de copierea manuscriselor cu conţinut scripturistic, teologic şi cultic.

A avut darul vindecărilor, iar după trecerea sa la cele veşnice, la 28 decembrie 1828, a fost înmormântat în pronaosul Bisericii „Adormirea Maicii Domnului“ de la Mănăstirea Văratic.

Locurile din Munţii Neamţului unde a trăit ieroschimonahul Iosif au rămas în tradiţia locului sub denumirea: „Poiana lui Iosif“, „Pârâul lui Iosif“ şi „Chiliile lui Iosif“. De la marele isihast român se păstrează un tipic al rugăciunii inimii, pe care îl urma dimpreună cu ucenicii săi din mănăstiri.

Duhovnicul Cuvioasei Teodora de la Sihla.

Sfântul Ierarh Ioan de la Râşca a păstorit ca ierarh în Moldova veacului al XVII-lea şi a fost prieten apropiat al mitropoliţilor Varlaam şi Dosoftei. S-a născut în ţinutul Vrancei. Încă din tinereţe şi-a manifestat dorinţa de a intra în viaţa călugărească. Rudenia sa, Varlaam Moţoc, viitorul mitropolit al Moldovei, care trăia pe atunci la Mănăstirea Secu, l-a dus pe tânărul Ioan în obştea Mănăstirii Râşca, rectitorită de vornicul Costea Băcioc, prietenul apropiat al lui Varlaam. Aici a fost călugărit de egumenul Agafton, în jurul anului 1630.

În 1632, Varlaam a devenit mitropolit al Moldovei, iar după câţiva ani l-a mutat pe călugărul Ioan de la Mănăstirea Râşca la Mănăstirea Secu, dându-i chilia, cărţile şi lucrurile pe care mitropolitul le păstra în mănăstirea sa de metanie. Datorită perioadei în care a trăit la Râşca (aproximativ 18 ani), contemporanii şi urmaşii l-au numit „Ioan de Râşca“.

La Mănăstirea Secu, Ioan a avut ca îndrumători spirituali pe egumenii Nechifor şi Ghedeon, acesta din urmă fiind ctitorul Schitului (azi mănăstire) Sihăstria, şi apoi, în două rânduri, mitropolit al Moldovei. În 1641, domnitorul Vasile Lupu, sfătuit de mitropolitul Varlaam, înfiinţa în Cetatea Neamţului o mică mănăstire, cu hramul „Sf. Ierarh Nicolae“. Mitropolitul Varlaam a pus ca egumen al acestei mănăstiri-cetate pe omul său de încredere şi rudenia sa, Ioan „de la Râşca“.

„Arhiepiscopul cel sfânt şi minunat“.

A fost egumen la Mănăstirea din Cetatea Neamţului până în 1665. El a botezat-o, în 1650, pe fiica lui Joldea, armaşul cetăţii, cea care avea să fie, peste ani, marea sihastră, Sfânta Cuvioasă Teodora de la Sihla. De asemenea, i-a fost duhovnic şi îndrumător până la vârsta de 16 ani, îndemnând-o să aleagă viaţa monahală.

În 1667, Ioan a fost ales, hirotonit şi instalat episcop al Huşilor, având credincioşi din Ţara de Jos a Moldovei, de pe ambele maluri ale Prutului. A păstorit timp de şapte ani, în vremuri grele, când turcii şi tătarii prădau, deseori, aceste locuri. Era foarte apreciat de credincioşi, dar şi de ceilalţi ierarhi moldoveni, în special de Sfântul Ierarh Dosoftei, în acea perioadă episcop la Roman, iar după câţiva ani mitropolit al Moldovei. Din anul 1674 şi până la trecerea sa la cele veşnice (1685), Ioan a păstorit Episcopia Romanului, înfiinţată de primii voievozi Muşatini ai Moldovei. Aici a ctitorit Mănăstirea Mera, în ţinutul său natal, cu ajutorul rudei sale, vornicul Moţoc din Odobeşti. Episcopul Ioan a aşezat la acea mănăstire pe ucenica sa, Teodora, de la Cetatea Neamţului, împreună cu alte câteva călugăriţe. A fost înmormântat de mitropolitul Dosoftei şi ceilalţi ierarhi, lângă biserica mare a Mănăstirii Secu. Sfântul Mitropolit Dosoftei, în cartea sa „Viaţa şi petrecerea sfinţilor“, l-a numit „arhiepiscopul cel sfânt şi minunat“.

Sursa: Ziarul Lumina

<sus