jos>

Sf. Ierarh Calinic de la Cernica,
Episcopul Râmnicului
(11 Aprilie)

VIAŢA ŞI NEVOINŢELE

Monahul şi stareţul ascet de la Cernica, unde s-a nevoit 43 de ani în şir, a fost şi episcopul înţelept, milostiv şi neobosit gospodar al Râmnicului-Noul Severin, devotatul patriot care şi-a iubit profund ţara şi neamul său, care a încheiat în realitate - în veacul al XIX-lea - „cu vrednicie şirul curaţilor călugări fără arginţi, al ctitorilor de cărţi şi clădiri de închinare, al sufletelor de arhierei, care o clipă nu şi-au închipuit că fapta ori gândul lor scapă de supt ochiul privighetor al lui Dumnezeu” (1).

A trăit în vremea evenimentelor de mare răscruce ale istoriei noastre, care au dus la făurirea României moderne: sfârşitul domniilor fanariote, revoluţia lui Tudor Vladimirescu şi începutul domniilor pământene, revoluţia de la 1848 şi unirea Principatelor, pentru care a militat neobosit. În calitatea lui de deputat al poporului s-a bucurat de venirea lui Vodă Cuza la cârma ţării unite, a făcut parte din Adunarea electivă, alături de episcopii Filotei al Buzăului şi Climent al Argeşului, semnând în memorabila zi de 24 ianuarie 1859 actul de numire, în rândul al doilea, după acela al mitropolitului Nifon, preşedintele Adunării (2).

Chiar şi din actele amintite se poate constata că Sfântul Calinic, marele ierarh, a trăit sfinţenia nu ca pe o izolare de lume, ci ca pe o dăruire deplină din iubire pentru semeni; aceasta este o revărsare de lumină şi de har, o lucrare permanentă a lui Dumnezeu pentru oameni şi prin oameni.

Sfântul Calinic s-a născut la 7 octombrie 1787 (3), în oraşul Bucureşti, în suburbia Sfântul Visarion, uliţa Lefterescu, „din părinţi români, buni patrioţi şi buni creştini” (4), „boieri de neam”, cinstiţi şi temători de Dumnezeu, Antonie şi Floarea Antonescu. Călugărindu-se apoi la mănăstirea Pasărea, mama a devenit schimonahia Filofteia, răposată la 8 noiembrie 1833. Din botez s-a chemat Constantin şi numele l-a primit de la naşa sa Lucsandra Văcărescu (5), soţia banului Barbu Văcărescu şi mama poetului Ienăchiţă Văcărescu.

A fost crescut de mic, înr-un mediu creştin, cu mângâierea rugăciunii, sub ochiul veghetor al unei mame evlavioase iubitoare de copii, în cinstirea şi dragostea de Dumnezeu şi de oameni. La vârsta potrivită, viitorul episcop a fost dat „de către părinţii săi la învăţătura cărţii în şcoalele române ce erau pe acel timp în Bucureşti, unde, pe lângă ştiinţele ce se predau în şcoli atunci, a învăţat şi limba elină” (6).

Urmând unei lăuntrice chemări a Sfântului Duh, „Care petrecea într-însul de la naşterea sa”, tânărul şi-a lăsat „părinţii ca Avraam patria”, înainte de a fi împlinit vârsta de 20 de ani, s-a îndreptat pentru totdeauna spre mănăstirea Cernica. La această ctitorie a vornicului Cernica Ştirbei, de mic îi condusese paşii mama sa, îndemnându-l să preţuiască pe stareţul Gheorghe şi pe ucenicii lui, crescuţi în duhul monahal atonit al fericitului stareţ Paisie de la mănăstirea Neamţu. La 18 martie 1807, Constantin a fost primit aici de stareţul Timotei. Dându-şi seama că tânărul, sfios şi firav cu trupul, are un suflet mare şi plin de râvnă pentru Hristos, acesta l-a încredinţat pentru ascultare încercatului duhovnic Pimen, care l-a călăuzit în viaţa duhovnicească, l-a deprins cu urcuşul, „Rugăciunii lui Iisus” şi cu rucodelia mâinilor, învăţându-l să execute cruciuliţe sculptate. Fratele închinoviat s-a supus de la început cu râvnă „la toate nevoinţele cele grele ale vieţii monahale, încât în puţin timp a ajuns pe dascălii săi şi i-a şi covârşit cu tot felul de fapte lăudabile şi ostenicioase, pe toţi cei mai nevoitori bătrâni călugări, înaintând cu darul lui Dumnezeu la atâta curăţie a minţii şi a liniştii cei din lăuntru, încât lumina înaintea tuturor ca o adevărată lumină cerească. De aceea, toţii călugării bătrâni şi tineri îl admirau şi-l iubeau cu inima curată, pentru că era smerit cu adevărat, fără prefacere, fără ură şi viclenie, supunându-se tuturora” (7).

Virtutea ascultării în smerenie a umplut de la început sufletul luminos al tânărului supus ispitei canonice, şi părintele său duhovnicesc a cerut stareţului Timotei să-l călugărească, lucru pe care acesta l-a încuviinţat, la 12 noiembrie 1808 îmbrăcându-l pe fratele Constantin în îngerescul chip şi schimbându-i numele în Calinic. După aproape o lună, viitorul ierarh a fost hirotonit ierodiacon în biserica Sfântul Nicolae de la Cernica de către mitropolitul cărturar bulgar Sofronie al Vraţei, refugiat atunci la Bucureşti (8). Noul ierodiacon „adăuga nevoinţă peste nevoinţă” şi „nu înceta ziua şi noaptea veghind, postind şi abţinându-se de la toate cele ce sunt lumeşti şi plăcute lumii; pentru căci chiar trupul său îl ostenea şi-l pedepsea, încât toată viaţa sa nu s-a culcat ca ceilalţi oameni întins pe pat, nici dezbrăcat de hainele sale; ci puţin, cât somn gusta, şedea rezemat cu mâinile sale pe un jeţ, îmbrăcat şi cu mijlocul încins cu o curea lată” (9). Toată viaţa sa „a fost cum stă un soldat de sentinelă, veghind neîncetat asupra slăbiciunilor sale trupeşti şi a vrăjmaşilor nevăzuţi ce dau luptă neîncetată în mintea şi în inima omului, încât cu ajutorul lui Dumnezeu a ajuns vas curat şi luminat al Sfântului Duh”.

În 1812, împreună cu părintele său, Pimen; Sfântul Calinic a fost trimis de către stareţ în Moldova, ca să strângă ajutoare pentru repararea bisericii Sfântul Nicolae, stricată de cutremurul din 1802. Cu acest prilej, ei au cercetat mănăstirile de aici, în care înflorea evlavia paisiană, şi îndeosebi mănăstirea Neamţu, unde se afla retras atunci şi mitropolitul Veniamin Costachi al Moldovei. Vizita i-a fost de un real folos duhovnicesc Sfântului Calinic. La scurtă vreme, duhovnicul său, Pimen, doritor de mai multă înavuţire sufletească, a plecat la Muntele Athos, iar Sfântul Calinic a ajuns sub îndrumarea părintelui Dorotei. În anul 1813, când mulţi din preoţi muriseră de ciumă, iar stareţul său l-a găsit vrednic de o treaptă superioară a slujirii deşi la început smeritul monah se lepădase „nevrednic numindu-se de o asemenea sarcină”, „a fost silit să primească preoţia şi ascultarea de mare ecleziarh al mănăstirii Cernica” (10). Hirotonit ieromonah în biserica din mahalaua Batiştii, din Bucureşti, de arhiereul Dionisie Lupu Sevastiis, cu voia întregii obşti a fost ales apoi duhovnic al mănăstirii şi hirotesit marţi, 20 septembrie 1815, de către mitropolitul ţării, Nectarie (11). „Şi mai toţi părinţii veneau de-şi aflau adăpostire şi mângâiere la ale lor supărări; că el pe toţi îi mângâia cu cuvinte dulci şi de Dumnezeu insuflate, după cum zice cuvântul că omul bun poate şi pe cei răi să-i facă buni” (12).

La scaunul său de duhovnicie venea, uneori lume şi din afara mănăstirii, chiar şi mitropolitul ţării. Şi „la dânsul în casă alt nu găseai fără numai un urcior cu apă. Dar de bani nu se vorbeşte, că era cu totul neagonisitor. Şi pe urmă, după ce l-a făcut duhovnic, l-a însărcinat cu ascultarea ecliziarhiei, că în el vedea părintele stareţ (că era tare evlavios la cele bisericeşti şi cunoştea regulile foarte bine) cum trebuie să fie un asemenea îngrijitor de cele sfinte” (13). Astfel, deşi tânăr, Sfântul Calinic a ajuns de fapt „cârmuitor peste mănăstire şi povăţuitor sufletesc al vieţuitorilor ei”, căci bătrânul stareţ Dorotei îi încredinţase lui „toată ocârmuirea” obştii (14). Presimţind că se apropie sfârşitul, acesta l-a trimis la Sfântul Munte, însoţit de monahul Dionisie, care ştia limba turcă, să cheme pe părintele Pimen, voind să-l lase stareţ în locul său. Ajuns acolo, el a cercetat împreună cu Pimen multe din mănăstiri, a văzut felul de vieţuire al monahilor îmbunătăţiţi, a ascultat cu smerenie sfaturile lor şi şi-a agonisit multe învăţături pe care le va folosi mai târziu la ocârmuirea mănăstirii Cernica şi a episcopiei Râmnicului. După un an, înţeleptul duhovnic s-a întors în ţară împreună cu părintele Pimen, aflându-l încă în viaţă pe stareţul Dorotei, care voia să lase în locul său pe cuviosul atonit. Acesta n-a fost însă privit cu ochi buni de obşte, fiindcă silise pe călugări la o vieţuire prea aspră. În această situaţie, mitropolitul Nectarie a trimis la Cernica pe arhiereul Ioanichie Stratonichias, care a procedat la alegerea noului stareţ, fiind propuşi trei candidaţi părinţi duhovnici: Calinic, Pimen şi Ignatie; Întreaga obşte l-a ales pe Sfântul Calinic, cunoscut ca „un neîntrecut păstor de suflete”. Lucrul acesta nu l-a mâhnit pe părintele Pimen, „care a primit să fie din nou dascălul duhovnicesc al Sfântului Calinic, cum fusese mai înainte şi i-a păstrat acestuia o nespusă dragoste părintească până la moarte” (15).

Trecuseră numai 11 ani de la intrarea Cuviosului în mănăstire şi ca vârstă nu avea mai mult de 30 de ani. Luând „asupra sa această povară grea pentru vârsta sa cea fragedă, îndată şi-a pus toată nădejdea numai în Dumnezeu şi cu toate puterile sale dându-se la cele mai mari şi grele nevoinţe, îngrijindu-se ziua şi noaptea de a conduce cu bună orânduială şi sfinţenie păstoria turmei încredinţate lui... precum şi de îmbunătăţirea averii mănăstirii” (16). În acelaşi timp era „un mare rugător şi un neîntrecut organizator" (17). În mai puţin de doi ani a dus la bun sfârşit lucrările de restaurare şi zugrăvire a bisericii Sfântul Nicolae, din ostrovul cel mare din Cernica, prin reputaţii zugravi Fotache şi Nicolae Polcovnicu, înzestrând-o cu toate cele de trebuinţă. Pentru munca şi buna chivernisire arătată, mitropolitul Dionisie Lupu l-a cinstit cu vrednicia de arhimandrit la 9 aprilie 1820.

Conducerea mănăstirii ridica multiple griji şi probleme ce se cereau rezolvate cu înţelepciune, cu tact părintesc si cu multă răbdare. De la început, Sfântul Calinic a căutat să impună ordine şi disciplină duhovnicească în rândul vieţuitorilor. De aceea a alcătuit în scris povăţuiri cuprinzătoare şi clare, cu îndatoririle ce le reveneau; a înfiinţat totodată o bibliotecă înzestratată cu importante cărţi de cultură teologică şi de zidire sufletească iniţiind un curent cărturăresc printre monahii cernicani (18). În timpuri de primejdie, ca în anul 1821, a găzduit şi a ocrotit pe cei fugiţi din Bucureşti de frica turcilor. Cea mai importantă lucrare gospodărească a sa de aici, din îndemnul, în vedenie, al Sfântului Nicolae, al Sfântului Gheorghe şi al stareţul adormit al Cernicăi, Gheorghe, a fost zidirea bisericii cu hramul Purtătorului de Biruinţă, între anii 1831 şi 1832. În urma cutremurului din 1838, Sfântul Calinic a zidit-o din nou, cu chilii de jur-împrejur, cu clopotniţă, cu ziduri groase şi puternice ca de cetate, cum se văd şi astăzi. Lucrările s-au desfăşurat după planurile sale. În 1846, neobositul stareţ a început să zidească biserica schitului Pasărea, care s-a târnosit un an mai târziu. Grija Sfântului Calinic este legată şi de zidirea mănăstirii Ghighiu, de lângă Ploieşti. A întocmit singur planurile celor mai multe dintre bisericile ctitorite de el. Obişnuia ca pietrele sau cărămizile de la cheile de boltă din vârful turlelor să le pună el însuşi, îmbrăcând şorţul de zidar şi suindu-se pe schele cu mistria în mână, cum a fost la Sfântul Gheorghe de la Cernica, la mănăstirea Pasărea şi la catedrala episcopală de la Râmnic. Era înzestrat cu o rară capacitate de constructor şi de organizator. Oriunde ajungea, răsăreau „în jurul lui, cu repeziciune, biserici şi aşezăminte pentru viaţa religioasă” (19). Mila şi dragostea de semeni se vădeau curând şi oamenii alergau la el ca la o vatră de căldură şi de înaltă trăire sufletească.

Timp de peste 31 de ani cât a stăreţit Sfântul Calinic a făcut din mănăstirea Cernica un colţ de rai, o mică grădină a Maicii Domnului, strălucind de lumină şi pace, de rugăciune în smerenie şi muncă tăcută, de milostenie. Porţile acestei obşti de 350 de călugări erau pururea nezăvorâte, deschise spre lume, sortite „să sprijine sănătatea morală a neamului şi să păstreze întreagă viziunea lui creştinească" (20).

De aceea, mănăstirea Cernica a devenit treptat o şcoală model a întregului monahism românesc, iar „Sfântul Calinic e floarea cea mai aleasă care a răsărit şi a crescut în solul spiritualităţii cernicane, dezvoltând în gradul suprem cele trei însuşiri ale ei: ascetismul, milostenia şi preocuparea practic-gospodărească” (21).

Sfântul Calinic îşi începe urcuşul duhovnicesc cu asceza, „cu începutul clasic al oricărui drum de desăvârşire spirituală în înţelesul creştin. El ajunge şi la tainica viaţă interioară în Dumnezeu, dar şi-a dat seama curând că, după învăţătura Părinţilor, baza neapărat necesară a acesteia e curăţirea de patimi şi aceasta nu se poate obţine fără asceză” (22).

Viaţa neobositului ostaş al Domnului impresionează cu neobişnuitele asprele lui înfrânări. Nu avea nici 20 de ani când „s-a dat pe sine, cu toată dorinţa arzătoare, la toate nevoinţele cele grele ale vieţii monahale... şi îşi omora trupul său cel prea crud cu postul cel mai aspru, pe care numai un bărbat desăvârşit îl poate suporta” (23). „Faţa i se îngălbenise de multa postire şi ochii i se duseseră în fundul capului din pricina multei privegheri şi a multor lacrimi” (24). Îşi prelungea posturile până la limita puterilor trupeşti. O dată, cu blagoslovenia duhovnicului său, n-a mai luat nimic în gură de la Duminica lăsatului de carne până la Paşti, cu excepţia unei jumătăţi de prescură în Joia canonului celui mare. Altă dată, într-o vară, n-a mâncat de 40 de zile, decât seara câte o felie de pepene şi câteva poame, ca să-şi potolească setea. În afară de posturile ce şi le lua adesea, începând din 1820, vreme de aproape 50 de ani, n-a mâncat nici carne, nici peşte, ci doar legume, fără untdelemn, şi din acestea doar o dată pe zi: unt de vacă, brânză şi lapte gusta numai sâmbăta câte puţin ca să biruiască mândria (25).

În general, în cursul întregii sale vieţi, „nu înceta ziua şi noaptea veghind, postind şi abţinându-se de la toate cele ce sunt lumeşti şi plăcute lumii... Cu un cuvânt, toată voinţa sa ca stareţ în mănăstirea Cernica şi ca episcop al Râmicului a fost cum stă un soldat de sentinelă, veghind neîncetat asupra slăbiciunilor sale trupeşti şi a vrăjmaşilor nevăzuţi ce dau luptă neîncetată în mintea şi în inima omului, încât cu ajutorul lui Dumnezeu, a ajuns vas curat şi luminat al Sfântului Duh” (26). Sfântul Calinic a rămas monah prin viaţa lui de nevoinţă chiar după ce a ajuns episcop. A îmbrăcat aceeaşi haină groasă de şiac şi ţinea acelaşi post aspru, dormind tot atât de puţin, ca şi mai înainte.

Scopul urmărit prin post, prin privegheri prin încordări aspre era dezrădăcinarea patimilor şi a egoismului, arderea lor prin candela mereu aprinsă a virtuţilor creştine. „Atâta era de blând şi smerit cu inima, încât credea cineva că are în faţa sa un înger ceresc cu care vorbeşte, iar nu un om pământesc”. Şi pe cât se arăta de aspru cu sine, pe atât era de bun, de blând şi de milostiv cu alţii. „Era atât de milostiv, încât atunci când nu avea ce să dea de milostenie îşi da hainele de pe Preasfinţia Sa şi plângând se ruga de mine, nevrednicul, ca să caut bani de unde voi şti, ca să aibă să dea la fraţii lui Hristos, pentru că aşa numea Preafericitul pe săraci şi neputincioşi”. „Pentru oraşe avea liste de persoane cărora li se cuvenea ajutor”, punând în fiecare oraş câte o persoană de încredere pentru distribuirea ajutoarelor. Sumele ce i dădeau pentru servicii religioase, de către familiile înstărite, prin vreun slujitor din preajma lui, nu le primea niciodată în mână, ci poruncea respectivului preot cui să le dea. „Când hirotonea preoţi, nu numai că nu le lua nimica pentru osteneala sa, ci oprea şi pe alţii de a le lua ceva, şi când plecau preoţi pe la bisericile lor, îi chema înaintea sa şi-i povăţuia cum să se poarte în societate şi cu enoriaşii lor şi le da bani de cheltuială pe drum, cărţile de preoţie şi alte cărţi gratis” (27).

Sfântul Calinic a cultivat milostenia cu o osârdie rară. Ea este, pe lângă asprimea vieţii, a doua virtute de căpetenie a lui. Înţeleptul ierarh îşi dădea seama că, trăind în lume, iubirea de Dumnezeu impune şi iubirea de oameni prin fapte. El a împăcat asceza, ca preocupare de desăvârşire personală, cu virtutea socială a milosteniei, dovedind că aceasta nu închide pe om în preocupări individualiste, ci e tocmai mijlocul de omorâre a egoismului, piedica principală din calea generozităţii umane. Preocuparea de ajutorare a semenilor s-a manifestat, la Sfântul Calinic, şi în forma unei activităţi gospodăreşti neobosite, în felul Sfântului Vasile cel Mare. E un sfânt ziditor de însemnate locaşuri bisericeşţi, după cum am arătat, şi aceasta este o a treia mare virtute a sa. „Acest Sfânt Episcop şi Arhiereu al Bisericii noastre Române a săvârşit multe fapte mari şi folositoare... a făcut şapte biserici mari şi trei paraclise” (28).

Activitatea de realizări imediate a Sfântului Calinic nu a exclus viaţa lui de taină, trăirea în Hristos, Dumnezeul nostru. Ea se boltea peste toată existenţa lui. Este uimitor cum sălăşluiau şi se armonizau în el contemplaţia prezenţei dumnezeieşti şi privirea atentă la amănuntele vieţii concrete, trezvia care urmăreşte gândurile cele mai subţiri ale minţii şi atenţia care combină şi realizează planuri prudente de zidire, de organizare şi de gospodărire. Unitatea se realiza poate datorită faptului că cele de jos erau văzute în lumina şi sub imboldul celor de sus. În armonia raţiunilor divine, Sfântul Calinic contempla schema planurilor ce avea să le realizeze jos, iar în cele de jos surprindea razele luminii de sus (29).

Multa lui rugăciune însoţită de dragostea de Dumnezeu răsfrântă asupra semenilor îi înmuiase în aşa măsură inima, încît o prefăcuse într-un izvor de lacrimi care îi curgeau adeseori. De multe ori gândul la Dumnezeu îi pricinuia adevărate răpiri, în cursul cărora i se descopereau mari taine ale vieţii cereşti şi evenimente viitoare. În acele clipe era absent faţă de toate cele din jurul său, iar când îi înceta extazul îi porneau din ochi şiroaie de lacrimi (30).

„Mă minunam, spune ucenicul său, de o asemenea viaţă supranaturală, mă minunam mai mult pentru că citisem vieţile tuturor Sfinţilor Părinţi şi acum vedeam că servesc un sfânt viu, în viaţă. De aceea îndrăzneam de multe ori şi-l întrebam câte ceva despre tainele dumnezeieşti şi dânsul, ceea ce cunoştea că-mi este de folos şi cât putea să încapă în mintea mea cea slabă şi întunecată, îmi descoperea, iar dacă înaintam cu întrebările mai departe, îmi zicea că nu este acum timpul pentru asemenea întrebări” (31).

Pe lângă darul citirii în sufletele şi în gândurile oamenilor, în Sfântul Calinic s-a sălăşluit şi harisma dumnezeiască a facerii de minuni. Cu puterea rugăciunilor a izbăvit, la 1821, obştea călugărilor şi mulţimea de bucureşteni, refugiaţi la Cernica de urgia turcilor care înconjurau mănăstirea şi erau hotărâţi să-i omoare pe toţi (32). A tămăduit o femeie stăpânită de duh necurat; citind el rugăciuniile de dezlegare din slujba înmormântării, trupul neputrezit al unui mort s-a prefăcut în ţărână. Meşterul Costache care a lucrat la clădirea bisericii catedrale de la Râmnic istoriseşte de asemenea cum Sfântul Calinic i-a tămăduit prin rugăciune pe fiul său bolnav de epilepsie. De aceeaşi boală a fost izbăvită şi fiica unui sătean din comuna Muiereasca-Vâlcea, care se îmbolnăvise pentru că trecuse din greşeală, alergând după o vită, dincolo de hotarul dintre sat şi schitul Frăsinei; se ştie că episcopul ascet aşezase o tăbliţă, oprind sub blestem trecerea femeilor spre schit (33).

Din toată fiinţa Sfântului Calinic s-a răspândit ca o mireasmă de crini suprafirescul. Era „cu adevărat un înger în trup, un templu al Duhului Sfânt, poartă prin care străbătea cerul pe pământ. Aşa a fost simţit şi de contemporanii săi” (34). Mulţi şi-l aleseseră de duhovnic, alergând la el să-i ajute, să-i vindece de boli, să le fie îndrumător cu sfatul, iar alţii îl lăsau executor testamentar. De mai multe ori, domnitorul Alexandru Ghica (1834-1842) şi dregătorii ţării l-au rugat să primească vrednicia de mitropolit al Ungrovlahiei, dar el a refuzat. Ucenicul său, arhimandritul Anastasie Baldovin, istoriseşte că unii ar fi încercat să-l omoare, otrăvindu-l. Puterea lui Dumnezeu însă l-a scăpat. Această înaltă preţuire a determinat totuşi neîncrederea unor ambiţioşi necunoscuţi, care au încercat în două rânduri să-l înlăture. După ce medicul îl examinase ultima dată şi-i spusese să se gătească de moarte, călugării s-au întristat şi, la îndemnul său, cu lacrimi în ochi s-au adunat în biserică şi au ales ca stareţ pe arhimandritul Veniamin Catulescu. Iar Cuviosul Stareţ Calinic şedea în chilia sa, aşteptând să-i vină moartea şi rugându-se: „Doamne, Dumnezeul mântuirii mele, nu credeam, nici doream ca să mor otrăvit”. O dată a auzit o voce zicându-i: „nu vei muri de otravă, scoală-te şi fii sănătos, căci nu după mult timp ai să fii episcop la Râmnicu-Vâlcea, unde ai să îndreptezi Biserica şi clerul, care este în scăzământ”. Şi îndată cu aceasta s-a pomenit sănătos cu desăvârşire; sculându-se, s-a dus în biserică, fiindcă era pe timpul când călugării cântau rugăciunile de la Miezonoptică. Văzând ei că se aşează sănătos în strană, s-au spăimântat, încât li se părea că văd o nălucă. După terminarea rugăciunilor s-au dus cu toţii la stăreţie şi l-au întrebat ce minune este aceasta şi cum s-a făcut aşa de repede sănătos. Iar el le-a mărturisit cu de-amănuntul ceea ce s-a petrecut şi toţi părinţii s-au minunat şi au dat slavă bunului şi înduratului Dumnezeu, care şi din morţi face vii (35).

Cu această chemare apostolică, Sfântul Calinic a ajuns episcop al Râmnicului-Noului Severin la 15 septembrie 1850. El avea atunci 63 de ani şi vieţuise în mănăstirea Cernica, de care cu greu se despărţea acum, aproape 43 de ani, din care 31, ca stareţ.

După hirotonia întru arhiereu, la 26 octombrie 1850, şi după înmânarea gramatei de înscăunare, a urmat despărţirea emoţionantă de mănăstirea Cernica. La plecare a luat cu sine câţiva monahi ca să-i fie de slujbă în eparhie, între care au fost şi fraţii Orest şi Anastasie Baldovin, ucenicii săi apropiaţi.

Scaunul episcopiei Râmnicului, către care se îndrepta acum noul ales, se afla la Craiova, unde se mutase în urma incendiului din primăvara anului 1847, care pustiise oraşul Râmnic. Sosind aici, el a căutat mai întâi să-şi cunoască eparhia în tot cuprinsul ei, făcând dese vizite canonice. După aceea încunoştiinţa pe domnitor de cele constatate, de greutăţile pe care le aveau preoţii şi ţârcovnicii, de lipsa slujitorilor prin multe sate, unde bisericile erau închise şi dărăpănate, de proasta stare a schiturilor, a episcopiei, de „multe feţe bisericeşti care să cuvine şi după cerere de bună voe şi după neapărate trebuinţe a le trimite la sfânta monastire de monahi, spre pocăinţă şi mântuirea sufletelor” (36).

Din timpul vizitei pastorale a Sfântului Calinic prin eparhie se păstrează o relatare din 31 mai 1851, care impresionează până astăzi: „Prea Sfinţia Sa Părintele Episcopul Râmnicului neîncetat şi cu râvnă se sârguieşte spre îndreptarea clerului din eparhia încredinţată arhipăstoriei Prea Sfinţiei Sale. În zilele acestea a vizitat mai multe monastiri şi biserici, între altele, monastirea Sadova, monastirea Hotărani, Brâncoveni, oraşul Caracăl...”.

În toată călătoria, Prea Sfinţia Sa dă dovezi de acea mai desăvârşită pietate, evlavie, bunătate şi râvnă pentru înfrumuseţarea Casei Domnului şi pentru întinderea moralului creştin şi a bunei-credinţe.

„Văzându-i cineva simplitatea îmbrăcămintei, înfrânarea cea desăvârşită, exactitatea întru împlinirea datoriilor cerute de la o persoană bisericească, depărtarea de tot luxul, pompele de afară şi buna primire către toţi, se strămută cu mintea în cel dintâi secol al creştinismului, când păstorii erau model de simplitate şi de fapte bune”.

„Episcopul de Râmnic nu şi-a schimbat felul vieţii, ce petrecea aflându-se în mănăstirea Cernica. Aceeaşi înfrânare, aceleaşi rugăciuni de toate zilele (fie cât de ostenit), aceeaşi simplitate în haine şi în toate ale traiului. Nu voia a fi însoţit decât de oameni neapărat trebuincioşi. Dacă din preoţi, porniţi de evlavie şi dragoste către păstorul lor, îi ieşeau înainte şi vreau să-l însoţească, le zicea „întoarceţi-vă înapoi; eu nu cer de la preoţi să mă însoţească călări, ci să-şi cunoască bine datoria slujbei şi să îngrijească de biserica încredinţată lor”.

„Tot ce s-a schimbat într-însul este că la viaţa aspră monahicească din copilărie s-a mai adăogat ostenelile unei întinse eparhii care era cea mai întrebuinţată de un asemenea păstor" (37).

A rânduit noi protopopi şi le-a dat instrucţiuni şi învăţături referitoare la atribuţiile şi la răspunderea lor.

La 15 decembrie 1850, îndată după ce sosise la Craiova, Sfântul Calinic cere Departamentului bisericesc să înfiinţeze şcoli pe la protopopii pentru cântăreţi şi paracliseri, care nu cunoşteau slujbele bisericeşti şi nici „tonisirea glasurilor asupra cântării”. Departamentul şi Eforia i-au refuzat cererea, dar neobositul păstor s-a adresat direct domnitorului, care a decis aprobarea „de câte o şcoală pe lângă fiecare protopopie” (38).

La Râmnic exista un seminar teologic din 1837, care, în urma focului amintit, s-a mutat la Craiova, o dată cu episcopia, fiind instalat la mănăstirea Bucovăţul Nou. La înscăunarea sa, Sfântul Calinic a luat măsurile de redeschidere a seminarului şi a dispus numărul elevilor la 40.

Neobositul ierarh a început refacerea catedralei episcopiei din Râmnic în 1852; cu ajutorul material primit din partea domnitorului Barbu Ştirbei, clădirea a fost terminata în 1856. Concomitent s-au refăcut şi clădirile seminarului, executate după planurile şi indicaţiile alesului ierarh. Pictura catedralei râmnicene, împreună cu 24 icoane praznicare, a fost executată de renumitul pictor Gh. Tattarescu (39).

În acelaşi timp deschisese şantiere şi pentru repararea metocurilor episcopiei. O realizare a marelui episcop-ascet - sub aspect material şi spiritual - o constituie schitul Frăsinei. La 27 august 1860 e numit stareţ aici ieromonahul Serafim, căruia îi dădea povăţuiri „să se poarte pe sine bine şi cu cucerie, potrivit cu podvigul său şi cu postul ce i se încredinţează”, să ţină „orânduiala slujbelor bisericeşti după toată cuviinţa..., să poarte grijă cu neadormită priveghere despre cârmuirea averii (mănăstirii)..., să se poarte cu dragoste şi blândeţe către ceilalţi părinţi şi fraţi ce să vor aduna, spre vieţuire, într-acel schit, mângâindu-i cu dare de cele trebuincioase după starea schitului... şi să aibă a să împărtăşi cu toţii deopotrivă ca un lucru ce să socoteşte pe obrazul tuturor de obşte, fiind o singură masă în fiinţa cuvioşii sale ca un mai mare povăţuitor între dânşii” (40).

Schitul Frăsinei, ctitorit în 1763 şi văduvit de „cuvioasa petrecere a monahilor”, de la sfârşitul veacului al XVIII-lea şi până pe la 1845, a fost înzestrat de Sfântul Calinic cu o biserică nouă, având hramul Adormirea Maicii Domnului, cu chilii în jur şi cu clopotniţă (41). În el se respecta pravila vieţuirii atonite şi a fost singurul aşezământ mănăstiresc din ţară exceptat de la secularizarea din 1863, cu aprobarea specială pe care i-a acordat-o domnitorul Al. I. Cuza.

Pentru ca bisericile să aibă cărţile necesare de cult şi în scopul pregătirii clerului, Sfântul Calinic a înfiinţat cu mijloace proprii „Tipografia Kallinik Râmnik”, cu „teascuri cu anevoinţă, nefiind tipografie cu maşină” (42). În 1861, protosinghelul Orest a fost trimis de către Sfântul Calinic la Sibiu, ca să cumpere cele de trebuinţă tipografiei şi, cu acest prilej, l-a recomandat episcopului Andrei Şaguna, căruia îi trimitea ca dar „o sfântă cruciuliţă de corn de inorog şi o panocamilafcă de ale noastre, în semn de iubire”.

Tipografia a început să lucreze din 1861, când au apărut: Aghiazmatarul, Datoriile preoţilor, Slujba sfintei Învieri din Dumineca Paştilor, Manualul de pravilă bisericească şi Tipicul bisericesc. După un an apar Mineiele, marea lucrare a epocii. Mai târziu se vor tipări, între altele: Cartea foarte folositoare de suflet, ed. a II-a, Evanghelia, Octoihul, Învăţătura către preoţi şi diaconi, Liturghierul, Acatistierul şi Învăţătură pentru duhovnici.

Prin înfiinţarea tipografiei la Râmnic şi prin imprimarea atâtor cărţi, Sfântul Calinic a reînviat trecutul de glorie culturală şi artistică a înaintaşilor săi, episcopii Antim Ivireanul, Damaschin, Climent, Chesarie şi Filaret. Mărinimia sa a fost încă şi mai mare. La 26 ianuarie 1867, luminatul episcop a donat tipografia sa Consiliului municipal al oraşului Râmnicu-Vâlcea, cu tot inventarul ei şi cu toate cărţile pe care le avea în depozit. Pe lângă dorinţa ca şi în viitor ea sa poarte „acelaşi titlu de Kallinik Râmnik” se mai prevedea ca jumătate din venituri să se întrebuinţeze pentru susţinerea şcolilor oraşului şi a tinerilor studenţi lipsiţi de mijloace, atât din învăţământul laic cât şi din cel bisericesc. Cealaltă jumătate era destinată înzestrării schitului Frăsinei (43).

Dragostea de carte, setea de a citi mereu, ca şi dorul lui nesecat de rugăciune, de muncă şi de slujire a semenilor l-au urmărit pe Sfântul Calinic toată viaţa. Comoara cărţii a fost singura lui comoară îndrăgită pe pământ. „Den acea vreme pănă la apropierea mea de moarte, nu am adunat pentru mine averi sau mişelii, ci numai sfinte cărţi" (44). Alesul Domnului a iubit cartea şi cultura cu rolul ei de înnobilare a minţii şi a inimii omului. De aceea a început să imprime unele lucrări precum Rânduiala tunderii chipului monahicesc (1842), Pravoslavnica mărturisire (1859) etc, cu mult înainte de a avea propria sa tipografie. De asemenea s-a străduit cât mai mult să înzestreze biblioteca mănăstirii Cernica în care s-a nevoit cu cărţile importante ale epocii. Multe dintre ele poartă până astăzi autograful: „Din cărţile sfintei mănăstiri Cernica este, să nu se înstrăineze. Calinic arhim. Cernichii" sau: „este a Cernichii, să nu se înstrăineze. Calinic arhim. Cernichii”. Chiar catalogul bibliotecii a fost redactat de el sau „sub supravegherea sa” (45).

A preţuit şi a ajutat pe oamenii de carte, cum a fost învăţatul călugăr Naum Râmniceanu, căruia i-a ocrotit bătrâneţile şi i-a înlesnit munca lui cărturărească în Cernica, în vremea stăreţiei sale (46).

Atunci când timpul i-a îngăduit, Sfântul Calinic a căutat să ţină în mână nu numai cartea, ci şi pana de scriitor. De aceea el ne-a lăsat un poem religios în versuri, plin de evlavie, care începe: „Ştiu începutul meu că are sfârşit şi eu vieţuiesc ca un fără de sfârşit” (47). A mai scris: Însemnări cu privire la Revoluţia din 1821 (48), o Arătare pe scurt pentru Cernica (49), două mici îndreptare duhovniceşti: Despre cum trebuie să petrecem în casa lui Dumnezeu, Rânduiala sfinţirii pâinii de obşte (50), Pravilă mănăstirească (51) şi Pastorala tipărită în 1863.

Pravila mănăstirească, fixată de Sfântul Calinic, după care s-a condus obştea Cernicăi în cei aproape 32 de ani ai stăreţiei sale şi poate şi aceea de la Frăsineii-Vâlcii, cuprinde 37 de capitole (52). În ele se enumeră îndatoririle monahilor: păzirea pravilei, participarea „fără lipsă” la slujba celor şapte laude, ascultarea, masa de obşte, buna orânduială în mănăstire, smerenia, tăierea voii, tăcerea buzelor, „Rugăciunea lui Iisus” neîncetat în gură, în minte şi în inimă, umblatul liniştit, postul smerit, mâncarea fără de carne, interzicerea primirii persoanelor străine în chilie („fie măcar mumă-sa, sau soră-sa, sau frate-său”), oprirea vorbirii deşarte în biserică, păstrarea cu grijă a cărţilor stranei şi ale bibliotecii şi altele, care urmăreau călăuzirea râvnitorilor după chipul îngeresc „pe calea anevoioasă a desăvârşirii” (53).

Pentru preoţii de mir a reeditat, cu puţine modificări, ediţia a doua a Pravilei mitropolitului Nifon din 1854, pe care a tipărit-o când era episcop al Râmnicului, ca aceştia să cunoască bine „râduielile privitoare la Taina Nunţii” şi permanent „să aibă un conducător necesar misiei lor, care să le arate legile, atât bisericeşti cât şi politiceşti” (54). La hirotesia în duhovnic, preotul primea Gramata de duhovnicie în care i se arăta marea răspundere a Tainei Mărturisirii, pe care să o săvârşească întotdeauna „cu mare luare-aminte şi cu frică de Dumnezeu, fără lene”, să se păzească „fără prihană, pe cât va fi cu putinţă”, şi patimile să nu-l biruiască, sau să arate „păcatele cuiva şi de cei ce să îi spovedesc, căci deosebit că vei fi urât şi lepădat de la faţa Domnului, dar şi pravilele hotărăsc înfricoşată pedeapsă unor duhovnici ca acestora netemători de Dumnezeu. Să nu ceri nimica pentru această taină...”, „să te rogi lui Dumnezeu să-ţi lumineze mintea ca să poţi povăţui pe creştini la calea mântuirii, care duce la împărăţia cerurilor” (55).

Activitatea pastorală a preotului este legată în concepţia luminatului ierarh, de activitatea sa cultural-socială şi patriotică în mijlocul enoriaşilor. Cităm un fragment din Pastorala tipărită în 1863: „Datori suntem dar, să nu cruţăm nici un interes particular pentru binele obştesc care este şi al fiecăruia în parte. Când fraţii noştri cei de o credinţă şi de sânge... ne cer ajutor, când patria, care se compune den fraţii noştri, ne cere jertva noastră, datori suntem a o da. Dumnezeu a poruncit: nimeni n-are mai mare dragoste alta, decât a-şi pune sufletul său pentru prietenii săi; neamul şi patria, se înţelege, a zis Însuşi Mântuitorul Hristos.

„Duhovniceştilor fii şi fraţi preoţi! A învăţa pe oameni să se iubească între dânşii, să-şi iubească patria, să jertvească orice interes pentru fericirea ei viitoare, care este pentru voi şi copiii voştri, este datoria noastră, sau mai bine să zic a voastră. A voastră zic, pentru că trăiţi în popor, voi sunteţi sufletul soţietăţii, voi primiţi pre om din pântecele maicii sale şi călătoriţi împreună pe calea aceştii vieţi spinoase până îi duceţi în sânul pământului, care este maica noastră tuturor” (56).

Tot în sprijinul activităţii pastorale a slujitorilor altarelor vin şi tipăriturile: Cartea foarte folositoarei de suflet şi Învăţătura către preoţi şi diaconi. Grija pentru instruirea şi formarea clerului în scopul ridicării vieţii spirituale a credincioşilor constituie, aşadar un alt aspect al sfinţeniei marelui episcop al Râmnicului.

Înainte de a îndruma pe preoţi şi păstoriţi, Sfântul Calinic a dat el însuşi dovadă prin fapte de un înalt şi pilduitor patriotism, ca unul care şi-a închinat viaţa atât Bisericii cât şi patriei. Ca membru al Divanului ad-hoc şi ca partizan al Unirii Principatelor, el a dispus să se facă rugăciuni în toată eparhia sa şi a chemat printr-o pastorală specială pentru împlinirea acestui ideal de veacuri al naţiunii: „Religia ortodoxă fu păstrată cu sângele părinţilor noştri; românii îşi vărsară sângele pentru credinţa lui Christos, pentru lăţirea adevărului Evangheliei, care a fost şi este mântuirea patriei noastre”.

„Astăzi Dumnezeu, prin tainele Sale cele nepătrunse, chiamă pe români ca să-şi ceară pe cale legiuită coroana luptelor şi a sângelui vărsat pentru cruce, pentru apărarea Patriei, a bisericilor şi a mănăstirilor noastre, de a nu se întemeia, pe sfintele altare, biserici de altă credinţă...

„Poporul român n-are decât să ceară pe cale legiuită; viaţa politică şi naţională, făgăduită creştinilor prin glasul Evangheliei; şi spre a cere viaţa, trebuie a se uni într-un cuget şi voinţă” (57).

Comitetul unionist din Craiova elogia atitudinea şi activitatea Sfântului Calinic printr-o scrisoare: „...cartea nemuririi va înscrie şi numele său între unşii şi aleşii Domnului, între păstorii cei adevăraţi, cari se pun pentru turma lor, între aceia pentru care Evanghelia zice: „Cel ce vă face şi va învaţă, acela mare se va chema în împărăţia cerului” (58).

Şi cu alt prilej, luminatul patriot încunoştinţa pe reprezentanţii conducerii de stat că „nu am încetat şi nu încetez a ruga pe milostivul Dumnezeu, atât (eu) însumi cât şi toate bisericile din eparhia noastră, ca să-şi săvârşească această milă a Sa, pentru împreunarea într-un singur stat a Moldo-României şi subt un singur guvern, după cum se cuprinde în cele patru punturi ale programului naţional, ca unii ce suntem uniţi în credinţa cea către Dumnezeu, drepţi slăvitori, fii ai Bisericii Răsăritului, de aceeaşi limbă şi acelaşi neam...(59).

Tot aşa, pentru ceea ce reprezenta Sfântul Calinic în vremea păstoriei sale, „pentru chiriarhii Bisericii Române îl aveau şi-l stimau ca pre un om extraordinar, ca pre un sfânt” (60).

Patriarhul Chirii al Ierusalimului îi scria la 4 decembrie 1850 că, chiar înainte de alegerea în scaunul de la Râmnic „la noi a fost lăudată faima multelor voastre virtuţi, prin care aţi adus la vieţuirea cea întocmai cu îngerii obştea cea sfântă de la Cernica” şi admiră „harurile Duhului cele revărsate din belşug asupra voastră, mulţumind lui Dumnezeu că şi în timpurile noastre nu au lipsit marii învăţători şi luptători asemenea marilor îndrumători de aşezări monahale”(61).

Domnitorul Alexandru Ioan Cuza îl aprecia şi-l iubea: „Episcopul Râmnicului, Calinic este adevăratul şi sfântul călugăr al lui Dumnezeu şi ca el altul nu mai este în toată lumea” (62).

Ţarul Rusiei, Nicolae I, stimându-l de asemenea, i-a acordat în ianuarie 1854 „crucea Sfântul Vladimir clasu al 3-lea” (63).

Anii bătrâneţii însă începuseră să-i bată pe umeri. De aceea, la 18 septembrie 1857, şi-a scris diata, pe care a refăcut-o în mai multe rânduri, fondul rămânând acelaşi (64). Ea ilustrează un minunat profil spiritual de sfânt român: „...Eu smeritul Arhiereu Kallinik Episcopu allu Eparhii Râmnicu Noului Severin, aflându-mă în vârstă trecută peste şaptezeci de ani şi auzind glasul Domnului meu Iisus Hristos ce zice în Sfânta Evanghelie, fiţi gata că în ce ceas nu gândiţi Fiul Omului va veni, adică Domnul, ca nu viind fără de veste să vă afle dormind. Pe acest glas al Domnului auzindu-l şi temându-mă, încă şi de neputinţe fiind coprins şi din zi în zi cu trupul slăbind, şi aşteptând în toată vremea acel ceas al morţii zis de Domnul, şi după putere gătindu-mă de ieşire dintr-această viaţă, cu toate că sunt coprins de lenevie, şi trândăvie şi de alte multe patimi, dar nu m-am desnădăjduit de mila Domnului meu Iisus Hristos care au venit în lume să mântuiască pre cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu.

„Am socotit că, cu această smerită a mea scrisoare, să fac fieşcăruea cunoscut ca cei ce după sfârşitul meu vor voi să cerce averile mele, ca să nu se ostenească în zadar, nici să cerce pe cei ce mi-au slujit mie pentru Dumnezeu ca să afle comoara mea sau bogăţia chilii mele care o am adunată din tinereţele mele, pentru că de când am luat sfântul chip monahicesc în Sfânta Monastire Cernica, la 19 ani ai vârstei mele, şi m-am făgăduit lui Dumnezeu ca să aibă sărăcia cea de bună voie. Den acea vreme, până la apropierea mea de moarte, nu am adunat pentru mine averi sau mişelii, ci numai sfinte cărţi, iar aur sau argint nu am adunat nicidecum, nici am voit să aib haine de prisos, nici alte lucruri, ci numai singure cele de nevoe ale trupului. Numai de aceste m-am grijit ca necăştigarea şi sărăcia cea monahicească cu duhul şi cu singuru lucru să o păzesc şi fiind toată nădejdea numai la mila lui Dumnezeu care nici o dată nu m-au lăsat.

„Pentru că (şi) am fost arhimandrit şi stareţ la Sfănta Monastire Cernica darurile ce mi se da de la făcători de bine precum şi veniturile mănăstirii le-am cheltuit la ale mele şi la ale mănăstirii trebuinţe.

„Asemenea şi cât am fost Episcop al aceştii Eparhii nu am adunat aur şi argint ce de la dregători mi se da, ci le-am cheltuit şi pe acestea la ale mele, la ale casii şi la ale altor sărmani care au avut trebuinţă, după cum Dumnezu mi-au poruncit le-am împărţit.

„Drept aceea, ca să nu să ostenească după moartea cercetând sau iscodind orice feliu de avuţie a chilii mele fiind că nici de îngropare, nici de pomenire nu las ceva, ca sărăcia cea călugărească mai mult la sfârşit să se arate lui Dumnezeu, pentru că (eu) cred că mai primit îi va fi Fiului lui Dumnezeu de a nu ar rămânea după moartea mea nici un ban, decât ca (atunci) când s-ar împărţi multă strânsoare după moartea mea. Şi dacă nu ar voi nimeni ca pă mine cel aşa de sărac să-mi dea ticălosul meu trup obicinuitei îngropări, apoi mă rog acelor care îşi aduc aminte de moartea sa să îmi târască păcătosul meu trup la o biserică săracă şi acolo între alte trupuri să-l îngroape pe el. Iar dacă voirea stăpânitorilor ar porunci ca după moartea mea să mă îngroape după obicei, apoi mă rog iubitorilor de Hristos, fiindu-mi sfârşitul în Valahia mare, să mă îngroape în Sfânta Monastire Cernica, lângă biserica Schimbării la Fată cea de noi zidită, de-a dreapta parte. Iar fiindu-mi sfârşitul în Valahia mică, în Eparhia Râmnicu Nou Severin, să mă îngroape în tinda bisericii a Sfântului Erarh Nicolae, cea de nou zidită de noi, în unghiul tindei cei de-a dreapta parte, ca cei ce vor vedea mormântul meu să-şi aducă aminte de dragostea noastră, ca să nu ne uite la sfintele rugăciuni, când se vor ruga către Domnul.

„Deci cei ce vor voi ca fără de bani să pomenească păcătosul meu suflet întru rugăciunile sale către Dumnezeu, unii ca aceia şi singuri să fie pomeniţi întru împărăţia lui Dumnezeu. Iar cei ce vor avea trebuinţă de plată, apoi mă rog să nu mă pomenească pe mine săracul, cel ce nimica nu am lăsat de pomenire. Iar Dumnezeu să fie tuturor milostiv şi mie păcătosul în veci, amin!

„Aceasta este diata mea, aceasta este duhovniceasca mea scriere, întru acest chip este înştiinţare de averea mea, iar dacă necrezând înştiinţarea aceasta şi vor începe a iscodi, căutând aur sau argint, măcar deşi mult s-ar osteni, nimic nu va afla şi îi va judeca pe ei Dumnezeu. Amin!

„Această Diată s-a scris în Sfânta Arhiepiscopie Râmnicu Nou Severin, în Casa arhierească, în anul 1866, asemănat cu cea din anul 1857, septembrie 18, scrisă cu chiar mâna şi iscălitura noastră.

KALLINIKU RÂMNIKU
anul 1867, mai 16, Episcopia Râmnicu» (65)

Testamentul Sfântului Calinic îi oglindeşte întreaga viaţă ca o sfântă dăruire în smerenie, întru dragostea lui Dumnezeu şi a semenilor. Suferinţele de stomac, de când fusese otrăvit, ca şi durerile de cap pe care le-a avut toată viaţa sa, îi copleşiră bătrâneţele. Fără să primească aprobarea retragerii din înalta funcţie, pe care a cerut-o, Sfântul Calinic a plecat din Râmnic şi a lăsat la conducerea eparhiei, în calitate de „vremelnicesc însărcinat cu căutarea trebilor eparhii sfinţii Episcopii a Râmnicului”, pe arhimandritul Grigorie (66), căruia îi încredinţase şi diata sa.

La 24 mai 1867 se afla din nou la Cernica, de care rămăsese legat sufleteşte tot timpul şi pe care nu o va mai părăsi niciodată. Din respect pentru Sfântul Calinic, guvernul i-a primit acest „paretesis” şi el a rămas până la sfârşitul zilelor sale tot în vrednicia de episcop titular al Râmnicului, purtând, prin corespondenţă cu arhimandritul Grigorie, grija şi conducerea efectivă a eparhiei (67).

În acele zile, ne spune ucenicul său; biograf, arhimandritul Anastasie Baldovin, „m-am dus în capitală şi am spus mitropolitului Nifon că s-a apropiat trecerea episcopului din această viaţă; după aceasta mitropolitul Nifon a venit singur la Cernica şi l-am introdus la Prea Sfinţia Sa. Şi când a ieşit Nifon din casa Prea Sfinţiei Sale, era aşa de vesel şi luminat la chip, încât nu l-am văzut în viaţa mea. După plecarea mitropolitului, după obicei, am intrat la Prea Sfinţia Sa şi mi-a spus: „Fătul meu, Nifon mi-a spus totul şi cred că este speranţă de mântuirea lui”; adăogându-mi: „Să ştii că la şapte ani, când mă va dezgropa pe mine, va intra Nifon, mitropolitul în mormânt”, care s-a împlinit întocmai” (68).

Ştiindu-şi sfârşitul apropiat, în joia cea mare, 28 martie 1868, Sfântul Calinic a chemat şapte preoţi şi i-au slujit Sfântul Maslu, iar în ziua de Paşti i-a „slujit un preot în paraclisul chiliei sale unde şedea şi s-a împărtăşit cu Sfintele Taine”. A purtat apoi mai multe „convorbiri duhovniceşti” cu stareţul Cernicăi, Ştefan. În zorii zilei de joi, 11 aprilie, după ce un preot îi citise utrenia, consemnează de asemenea biograful amintit, „când s-au împlinit cele 14 zile, s-a făcut sănătos definitiv şi s-a sculat, şi s-a îmbrăcat cu hainele de îngropare, pentru că toate celelalte le dăduse toate de pomană; s-a spălat singur pe faţă, s-a pieptănat şi ne-a binecuvântat pe toţi câţi eram în casă şi, cum sta, pe picioare, s-a rezemat pe pieptul călugărului Ghermano, zicând: „Să ne vedem în fericirea de pe cealaltă lume”; suflând de trei ori din sfintele sale buze a rămas rezimat pe pieptul părintelui Ghermano; şi, după ce l-am îmbrăcat cu veşmintele ce-mi ordonase, l-am pus pe scaun cu cârja şi cu Evanghelia pe braţ şi astfel a stat mai multe zile (în biserica Sfântului Nicolae), până a venit Mitropolitul, Episcopii şi mai mulţi Arhierei şi Egumeni de la mai multe Mănăstiri” (69).

Slujba înmormântării a avut loc sâmbătă, 13 aprilie 1868. Comunicatul oficial publicat cu acest prilej relatează: „Oficiul funebru fu făcut de Eminenţa Sa Mitropolitul Primat al României (Nifon), încongiurat de părintele episcop de Roman (Atanasie Stoenescu), cinci prea sfinţiţi arhierei, mai mulţi arhimandriţi şi stareţi de mănăstiri şi a unui numeros cler, atât laic cât şi monahal. La această ceremonie funebră a asistat un foarte numeros public ce de dimineaţă venise din capitală la monastire, toţi împiegaţii Ministerului Cultelor, monahiile şi monahii din mănăstirile învecinate cu Cernica” (70). După cuvântarea funebră a profesorului Veniamin Catulescu, patru arhimandriţi au purtat jeţul cu rămăşiţele pământeşti ale smeritului ierarh, care au fost îngropate în biserica Sfântul Gheorghe.

Pentru curăţia vieţii sale, care a făcut din el un vas ales al lui Dumnezeu, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât să fie trecut în ceata sfinţilor. Festivităţile pentru proclamarea solemnă a canonizării sale s-au desfăşurat tot la mănăstirea Cernica în zilele de 21 şi 23 octombrie 1955 (71). I s-au deshumat atunci osemintele şi au fost aşezate într-o raclă păstrată în biserică. Prăznuirea a fost fixată la 11 aprilie, ziua adormirii sale în Domnul. Cu acelaşi prilej, i s-au alcătuit slujbele de pomenire, i s-a publicat viaţa pe înţelesul tuturor, stabilindu-se şi felul zugrăvirii chipului său.

Cu prilejul sărbătorilor amintite, alături de ierarhii, de clerul şi de mulţimea de credincioşi români, au participat şi delegaţi ai Bisericii Ecumenice, precum şi ai celorlalte Biserici surori. Din cuvintele de laudă şi de cinstire care i-au fost închinate spicuim:

„Prin faptele sale, Sfântul Calinic a strălucit ca o stea luminoasă pe firmamentul întregii Bisericii Ortodoxe Ecumenice şi către el binecredincioşii ortodocşi de pretutindeni vor îndrepta rugile lor în diferite limbi, proslăvind pe Dumnezeu cel minunat întru Sfinţii Săi.

Sfântul Calinic a fost un rugător osârdnic, un supus ascultător, - întocmai ca îngerii -, al voii lui Dumnezeu. În curăţia lui strălucea ochiul lui Dumnezeu, în mila lui faţă de oameni bătea inima lui Dumnezeu, în facerea lui de bine scânteiau cuvintele Domnului de dragoste faţă de om; în grija lui pentru organizarea Bisericii, pentru luminarea religioasă şi morală a credincioşilor, se oglindea chipul ales al unui credincios împreună-lucrător al lui Dumnezeu. De aceea şi însuşi Dumnezeu l-a proslăvit, dăruind Sfintelor lui Moaşte puterea săvârşirii, de minuni.

Sfântul Calinic este o podoabă aleasă a Sfintei Biserici Române şi un ocrotitor puternic al evlaviosului popor român” (72).

Pr. Prof. Ion Ionescu

1. N. Iorga, Istoria Bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor, ed. a II-a, Bucureşti, 1930, p. 237-238.
2. Pr. prof. Ene Branişte, Aspecte şi momente din activitatea Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica, în «Glasul Bisericii», XXVIII (1969), nr. 1-2, p. 69.
3. Arhim, Anastasie Baldovin, Viaţa şi nevoinţele cele monahale ale Precuviosului Episcop al Râmnicului-Noul Severin, D.D. Calinic, în «Biserica Ortodoxă Româna», XXII (1898-1899), p. 1016. Prof. Niculae Şerbănescu, Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica, episcopul Râmnicului, în «Biserica Ortodoxă Română», LXXXVI (1968), nr. 3-6, nota 2, înclina pentru anul 1789, socotindu-l că «este cel adevărat».
4. Arhim. Anastasie Baldovin, ibidem.
5. Athanasie Mironescu, Istoria mănăstirii Cernica, Cernica, 1930, p. 173.
6. Arhim. Anastasie Baldovin, ibidem, p. 1017.
7. Ibidem.
8. Pr. prof. Niculae Şerbănescu, ibidem, p. 357-358; Victor Hin Bunea, Sfântul Sofronie de la Vraţa, în "Mitropolia Ardeaului" XI (1966), nr. 1-2, p. 56-67; Epifanie Norocel, Relaţiile bisericeşti şi culturale între Bisericile Ortodoxe Română şi Bulgară, în "B.O.R", 1967, nr. 9-l0, p. 1004-1016.
9. Arhim. Anastasie Baldovin, ibidem, p. 118.
10. Ibidem, p. 117.
11. Pr. prof. Niculae Şerbănescu, ibidem, p. 358.
12. Monahul Casian Cernicanul, Istoriile sfintelor monastiri Cernica şi Căldăruşani, Bucureşti, 1870, p. 85.
13. Ibidem.
14. Pr. prof. Niculae Şerbănescu, ibidem, p. 359. Viaţa şi faptele Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica, Episcopul Râmnicului, cit., Bucureşti, 1976, p. 15.
15. Viaţa şi faptele Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica, Episcopul Râmnicului, p. 17.
16. Arhim. Anastasie Baldovin, op. cit., p. 1017-1018.
17. Pr. prof. D. Stăniloae, Predică rostită la 24 octombrie 1955 cu ocazia canonozării Sfântului Ierarh Calinic la mănăstirea Cernica, în «Biserica Ortodoxă Română», LXXIII (1955), nr. 11-12, p. 1168.
18. Arhim. Atanasie Gladcovschi, Monahi cronicari din sfânta mănăstire Cernica, Casian Cernicanul, în "Glasul Bisericii", XVII, nr. 8, p. 740-747. Arhim. Anastasie Baldovin, op. cit., p. 1021.
19. Arhim. Anastasie Baldovin, ibidem, p. 1018-1019.
20. Firmilian, mitropolitul Olteniei, Cuvânt rostit la 23 octombrie 1955 la mănăstirea Cernica, la canonizarea Sfântului Calinic, în «Biserica Ortodoxă-Română», LXXIII (1955), nr. 11-12, p. 1150.
21. Pr. prof. D. Stăniloae, ibidem, p. 1164
22. Ibidem
23. Arhim. Anastasie Baldovin, ibidem, p, 1018.
24. Monahul Casian Cernicanul, op. cit., p. 87-90.
25. Ibidem, p. 129.
26. Arhim. Anastasie Baldovin, ibidem, p 1018.
27. Ibidem, p. 1028-1029 Pr. prof. D. Stăniloae, ibidem, p. 1166-1167.
28. Arhim. Anastasie Baldovin, ibidem, p. 1033.
29. Pr. Prof. D. Stăniloae, ibidem, p. 1168.
30. Ibidem, p. 1169.
31. Arhim. Anastasie Baldovin, ibidem, p. 1020, 1024, 1030, 1032.
32. Monahul Casian Cernicanul, ibidem, p. 96, 101
33. Arhim. Anastasie Baldovin ibidem, p. 1025-2027.
34. Pr. prof. D. Stăniloae, ibidem, p. 1170.
35. Arhim. Anastasie Baldovin, ibidem, p. 1022-1023.
36. Prof. T. G. Bulat, Mărturii documentare cu privire la episcopatul Sfântului Calinic al Râmnicului-Noul Severin, 1850-1868, în «Mitropolia Olteniei », XX (1968), nr. 3-4, p. 258-259.
37. «Eho Eclisiastic», nr. 9, 1851, p. 35, la Pr. Gabriel Cocora, Documente pentru viaţa Sfântului Calinic, Episcopul Râmnicului, în «Mitropolia Olteniei», XI (1959), nr. 9-12, p. 659-660.
38. Idem, Un secol de la moartea Sfântului Ierarh Calinic, p. 232
39. Pr. Gabriel Cocora, ibidem, p. 664-667.
40. Cf. Pr. prof. Niculae Şerbănescu, op. cit., p. 376.
41. Pr. Gabriel Cocora, Din grijile Sfântului Calinic pentru schitul Frăsinei, în «Mitropolia Olteniei», XVI (1964), nr. 7-8, p. 612-616.
42. Arh. Stat. Bucureşti, Min. Cult. şi Inst. Publ., Ţara Românească, Dosar nr. 1161/1863, f. 51 v.
43. Prof. T. G. Bulat, Tipografia şi tipăriturile Sfântului Ierarh Kallinik de la Cernica, în «Biserica Ortodoxă Română», LXXXVI (1968), nr. 3-5, p. 398-409.
44. Testamentul Sfântului Calinic, întocmit la 16 mai 1867, la Prof. T. G. Bulat, Mărturii documentare..., p. 275.
45. Pr. Niculae Şerbănescu, op. cit., p. 385
46. Prof. T. G. Bulat, Sfântul Ierarh «Kallinik» stareţ al mănăstirii Cernica, în «Glasul Bisericii", XXVII (1968), nr. 3-4, p. 343.
47. Arhim. Anastasie Baldovin, Plângere a smeritului Calinic ieromonah, stareţ Cernicăi, în Viaţa şi nevoinţele cele monahale; p. 1043-1044.
48. Gabriel Ştrempel, Catalogul manuscriselor româneşti, vol. I, Bucureşti, 1978; vol. II, 1983, p. 128, Ms. 1984, f.. 21-23 v.
49. Ms. aflat la stăreţia mănăstirii Cernica, cf. Pr. prof. Niculae Şerbănescu,ibidem.
50. Gabriel Ştrempel, ibidem, f. 16-l7
51. Idem, ibidem, ms. 1984, f. 1-7 v, 11-12 v, din 1846.
52. Prof. T. G. Bulat, Sfântul Ierarh "Kallinik" ... textul Pravilei, p. 348-353
53. Pr. prof. Niculae Şerbănescu, ibidem, p. 375.
54. Pr. prof. Liviu Stan; Pravila Sfântului Calinic. Un veac de la apariţia ei, în "Mitropolia Olteniei", XIV (1962), nr. 3-4, p. 209-223
55. La Pr. prof. Niculae Şerbănescu, ibidem, p. 376-377, cit. Arhiva veche a episc. Râmnicului şi Argeşului, Dosar nr. 151, f. 33.
56. Pastorala din 1863, p. 12-13, cit. la Pr. Prof. Niculae Şerbănescu, ibidem, p. 382-383.
57. Acte şi documente relative la istoria renaşterii României, editate de Episc. Ghenadie Petrescu al Argeşului, Dim. A. Sturdza şi Dim. C. Sturdza, vol. IV, Bucureşti; 1889, p. 445-446.
58. Ibidem, p. 600-601.
59. Ibidem, p. 548-549.
60. Arhim. Anastasie Baldovin, op. cit., p. 1018.
61. Scrisoarea se află expusă la Casa memorială a Sfântului Ierarh Calinic din mănăstirea Cernica; cit. după Pr. prof. Niculae Şerbănescu, ibidem, p. 387.
62. Arhim. Anastasie Baldovin, ibidem, p. 1030.
63. Pr. prof. Niculae Şerbănescu, ibidem, p. 388.
64. Prof. T. G. Bulat, Mărturii documentare..., p. 275-276.
65. Prof. T. G. Bulat, ibidem, p. 276 (redarea textului este interpretativă).
66. Monahul Casian Cernicanul, op. cit., p. 128, 129, 136-138; Pr. Niculae Şerbănescu, ibidem, p. 390.
67. Cuprinsul scrisorilor Sfântului Calinic, din 8 ianuarie 1868 şi din 22 februarie 1868, adresate arhimandritului Grigorie, la Pr. prof. Niculae Şerbănescu, ibidem, p. 390.
68. Arhim. Anastasie Baldovin, ibidem, p. 1031-1032.
69. Idem, ibidem, p. 1033.
70. Apud Pr. prof. Niculae Şerbănescu, ibidem, p. 392.
71. Vezi «Biserica Ortodoxă Română», LXXIII (1955), nr. 11-12, p. 1137-1172.
72. Ibidem

Sursa: Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române, Sfinţi români şi apărători ai Legii strămoşeşti, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1987, p. 520-542 Sfântul Ierarh Calinic Cernicanul.

<sus